Dark Paradise

Indiferenta ucide

Nu e doar o vorba... Intr-adevar, indiferenta ucide. E poate motivul principal pentru care eu sunt acum in starea asta.

De mica am parut fata cumine, mai mult invizibila, iar atunci cand mi sa dadea atentie nu era decat ca sa se faca glume pe seama mea.

Da, am cresut si acum nimeni nu isi mai bate joc de mine, pentru ca am invatat sa ma apar, sau poate acum chiar am devenit indeajuns de invizibila incat nici macar pentru o gluma nu merita sa-mi mai acorzi atentie. Poate nu voi stii raspunsul, dar in orice caz, indiferenta cu care eram tratata in trecut, vine acum din partea altora.

Acum mai bine de 7 ani am pierdut oamenii care insemnau cel mai mult pentru mine. Oamenii care stiam ca ma iubesc neconditionat, care mi-ar fi mereu alaturi, fara sa-mi reproseze ceva si care m-ar accepta exact asa cu sunt eu. De 7 ani fac fata singura vietii si acum, mai mult ca oricand, simt ca nu mai am de ce sa continui.

Poate indiferenta care te poate ucide cel mai simplu si usor este cea venita din partea parintilor. Atunci cand incerci sa le spui despre ce simti, iar ei te ignora. Atunci cand le spui ca vrei sa mergi la un psiholog ca sa-ti rezolvi problemele iar ei iti spun ca nu ai nevoie de asa ceva. Atunci cand le spui despre toate visurile tale iar ei iti spun sa termini cu prostiile. Atunci cand singurul lucru care ii intereseaza sunt notele pe care le iei desi nu fac niciun efort ca sa te ajute, dar iti reproseaza zile la rand ca nu esti indeajuns de bun. Toate aceste momente te adancesc si mai mult pe marginea prapastiei.

Iar atunci cand ei nici macar nu observa cand tu nu esti bine, cand esti trist, cand nu le pasa ca toate cuvintele pe care ti le reproseaza sunt de fapt cutite care se infing adanc in suflet... Credeti-ma... Asta te face sa-ti doresti sa termini cu absolut tot.

O sa spuneti ca asa sunt parintii, ca trebuie sa fie mai duri doar ca sa te caleasca pentru viata... Dar seriosa cum... Nu am nevoie de cineva care sa imi spuna zilnic ce copil ingrozitor sunt. O stiu, bine?! Stiu ca nu o sa fiu niciodata la standardele pe care voi vi le doriti! Stiu ca nu o sa va fac niciodata mandri indiferent ce as incerca sa fac! Stiu ca voi credeti ca nu voi reusi sa ajung nimic in viata! Stiu ca nu aveti nici macar un gram de incredere in mine! La naiba! Stiu ca viata mea e de rahat dar nu am nevoie de cineva care sa-mi reaminteasca asta in fiecare zi pentru tot resul vietii mele infecte!

Am vorbit pana acum de indiferenta parintilor si, desi se spune ca prietenii sunt familia pe care ne-o alegem, nici ei nu observa mereu ce e in sufletul tau. Si ei accepta mult prea usor raspunsul "Da, sunt bine" desi tu zambesti, fals, cu lacrimi in ochi. Iti spun ca te iubesc, ca sunt langa tine cand ai nevoie de ei, dar atunci cand pur si simplu simti ca disperi, ca nu mai suporti si ca nu mai ai de ce sa continui, atunci cand simti ca lama este singura care ar putea sa te faca sa mai uiti de toata durerea psihica pe care o simti, in acele momente, nu ai de fapt pe nimeni. Esti doar tu, cu gandurile tale, cu lacrimile tale, cu strigatele tale... Doar tu si durerea, privindu-va in ochi, iar tu stii deja ca si de aceasta data vei pierde. Tu stii deja ca si de aceasta data vei ajunge pe podea, cu lacrimi uscate pe chip, cu depresia si mai mult incoltita in tine, pe acordurile unei piese care pare ca iti povesteste viata. Atunci cand te simti asa, nu poti pur si simplu sa iti suni un prieten si sa spui "Nu sunt bine, am nevoie sa vorbesc cu cineva."
Ma veti intreba de ce? Ei bine, pentru ca rasa umana e dornica de atentie. Nimeni nu iti va spune niciodata ca nu se simte bine, pentru ca mereu isi va dori ca tu sa vezi asta, pentru ca el sa simta ca inseamna indeajuns de mult pentru tine incat sa-i observi durerea. Ne dorim sa fim observati fara ca noi sa facem prea multe lucruri. Ne dorim sa se intample exact ca in filme, atunci cand personajul principal e trist si plange pe intuneric, si dintr-o data soarta il suna si spune ca are un prieten adevarat care ii observa glasul plans. Ce porcarie... In realitate nu se va intampla niciodata asta.

Da, v-am citit mesajele, si poate aveti dreptate... Poate cineva chiar ar suferi daca eu as disparea. Poate cineva chiar ar plange zile in sir stiind ca nu a reusit sa ma salveze. Poate cineva, din disperare, ar face acelasi lucru doar ca sa ma gaseasca si sa poata sa isi ia ramas bun, dar de asemenea, poate nimanui nu-i va pasa. Poate nimeni nu mi-ar simti chiar atat de mult lipsa, poate toti ar uita imediat de mine. Si in final, fie ca am contat sau nu pentru cineva, cu totii isi vor relua vietile obisnuite, uitand, mai repede sau mai incet, mai greu sau mai usor, ca au cunoscut o fata bruneta, cu ochii caprui, cu visuri marete, dar cu prea putina sustinere ca sa le poata urma. O fata care a ales sa imbratiseze moarte, poate prea devreme, iar ei nu vor stii niciodata de ce. O fata care s-a lasat doborata de depresia care ii macina sufletul si a ales, ca in cele din urma, sa strige dupa ajutot si atentie, renuntand la tot.

Acea fata as putea fi eu. M-as putea transforma in acea fata chiar in aceasta noapte. As putea sta si medita ore in sir, in timp ce vocile din capul meu imi soptesc sa renunt... Sau as putea sa continui... Nu stiu de ce sau pentru ce, dar as putea sa continui sa ma zbat intre realitate si cosmar, asteptand sa primesc un raspuns plauzibil, indeajuns de bun, care sa ma poata salva, la intrebarea "Eu pentru ce am fost creeata?"