Dark Paradise

Din nou lacrimi

Iar plang... Iar am sufletul plin de durere si partea cea mai trista e ca nimeni nu vede asta.
Sunt atat de singura... Nu am pe absolut nimeni si asta ma doare cel mai tare... Asa zisi prieteni care spun ca sunt langa tine, dar atunci cand ai nevoie de cineva te ignora si uuta ca existi, iar eu... Pur si simplu nu vreau sa mai traiesc intr-o astfel de lume. Nu pot sa o mai fac. Nu imi mai pot mentine masca. Nu imi mai pot pastra zambatul fals si sa par fericita tot timpul, pentru ca m-am saturat sa traiesc in propria-mi minciuna. M-am saturat sa ma amagesc singura ca totul e bine si fumos cand de fapt, pe dinauntu inima mea se sparge si nimeni nu o mai poate repara.
Toti mi-au facut atat de mult rau. M-au ranit atat de tare fara ca macar sa le pese si nu mai pot rezista.
Recunosc, scriu acest capitol cu lacrimi in ochi si gandindu-ma la cat de jalnica este viata mea. La cum nu mai are rost sa continui pentru ca oricum nimanui nu i-ar pasa.
Nu mai pot, si acum mai mult ca niciodata imi doresc sa imbratisez moartea. Sa imi inchid ochii, sa simt cum intunericul ma acapareaza, cum corpum meu inlemneste si se raceste. Sa simt cum sufletul imi paraseste trupul si poate ajunge intr-un loc mult mai bun. Poate voi ajunge sa-i revad pe Ei... Si poate atunci chiar voi fi fericita. Poate atunci chiar voi zambi de fericire si ma voi putea macar pentru o clipa. Nu stiu pentru ce, dar sigur o voi face.
Nu stiu cat voi mai puntea continua pana sa cad prada dorintei nebune de a ma taia cu lama sau poate mai rau, de a-mi pune streangul in jurul gatului, de a impinge scaunul si de a simti cum raman fara aer... Si in fond? Cui i-ar pasa?
Nu am pe nimeni care sa ma iubesaca, care sa-ni dovedeasca ca insemn ceva pentru acea persoana. Nici macar prorii mei parinti nu ma vad ca pe un copil caruia trebuie sa-i oferi iubire, siguranta si sustinere... Sunt doar o faptura care ii dezamageste chiar si prin simpla existenta.
E oribil momentul cand realizezi ca, indiferent de cat de mult te-ai stradui sa faci lucrurile cum trebuie, sa devii o mandrie pentru prorpii tai parinti, tot ce vei fi este doar o mare dezamagire. Ca indiferent de cat te-ai chinui sa le demonstrezi ca se inseala, nu vei reusi sa o faci niciodata.
Nu mai am nimic. Nu mai am pe nimeni... Si atunci... Pentru ce sa mai continui sa traiesc? De ce? De ce sa continui sa suport dezamagiri, reprosuri, durere, nepasare, neintelegere, cand pur si simplu as putea inghiti un pumn de pastile, sa-mi inchid ochii si sa primesc sarutul mortii, realizand ca asta a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o vreodata...
Sau nu... Poate daca aleg sa ma arunc acum de la balcon nu voi rezolva nimic. Da, va disparea toata durerea, tot chinul, toata tristetea... Dar o data cu ele vor disparea si micile lucruri care inca ma mai tin in viata. Visele pe care le am sunt singurele pietre de care ma pot agata pentru a ma tine inainte de a ma prabusi in abis... Dar ce rost mai are sa ma tin, cand stiu ca in cele din urma nu voi reusi sa creez din aceel pietre opere de arta?
Urasc sa ma aflu in aceasta dilema. Sa nu stiu ce sa aleg doar pentru ca imi este mult prea frica sa mor... Nu stiu cat voi mai rezista pana cand balanta se va incluna in favoarea mortii si atunci imi voi lua inima in dinti si sufletul zdrobit si le voi arunca in bratele lungi ale eliberarii care reprezinta pentru mine moartea...