Ganduri ascunse

Gânduri ascunse - Când credeam că toate-s bune şi frumoase...

Era o zi însorită. Eu şi Bogdan ne plimbam pe stradă.

[Eu]: Ştii la ce mă gândeam?

[Bogdan]: La ce?

[Eu]: Că poate aş avea o idee care ar putea să ne facă să câştigăm concursul.

[Bogdan]: Cum adică "noi"? Te referi la balet sau la trupa noastră?

[Eu]: Ambele. Mă refeream că ar fi interesant ca baletul şi BCrew să se unească şi să se facă o coregrafie cu elemente din ambele stiluri de dans. Ar fi ceva mai neobişnuit pentru că toţi care s-au înscris la concurs s-au înscris cu o coregrafie dintr-un stil anume de dans, nu dintr-o combinaţie.

[Bogdan]: Eşti drăguţă că gândeşti aşa, dar ştim amândoi că asta nu s-ar putea întâmpla niciodată. Cornelia ar face mai rău decât un vulcan care erupe.

[Eu]: Dar dacă Mihai...

[Bogdan]:  Te rog nu îl implica. Lasă-l să se înţeleagă bine cu mama sa, nu îl trnasforma în inamicul ei.

[Eu]: Ai dreptate. Nu ştiu la ce îmi stătea gândul. Îmi pare rău.

[Bogdan]: Nu ai de ce. Ştiu că eşti bine intenţionată şi vrei să ne ajuţi, dar mai bine lasă lucrurile să decurgă normal cel puţin pentru moment. 

[Eu]: Bine...

Telefonul mă anunţase că am primit un mesaj.

[Bogdan]: Totul e în regulă?

[Eu]: Sper. E Safira. Zice că vrea Cornelia să vorbească cu mine şi să mă duc urgent la şcoală.

[Bogdan]: Asta poate fi de bine. Poate are nevoie de o dansatoare în plus.

[Eu]: Ceva îmi spune că e altceva. În fine, am plecat. Bye!

L-am sărutat scurt, apoi am început să pornesc n pas grăbit spre şcoală. Aveam un presentiment ciudat. Adică, de ce m-ar chema Cornelia? Cu siguranţă vrea să mă dea afară! Doamne, dacă ar fi aşa toate planurile mi-ar fi pe loc spulberate! Când am ajuns la şcoală, m-am îndreptat spre biroul ei şi am bătut la uşă. Am auzit un ferm "Intră" aşa că m-am conformat.

[Eu]: M-aţi chemat?

[Cornelia]: Da. Intră.

M-am apropiat sfioasă.

[Cornelia]: Nu am de gând să merg pe ocolişuri aşa că îţi voi spune direct ce mă deranjează. Ştiu despre tine şi răzvrătitul acela din trupa de huligani.

[Eu]: P-poftim? Cum adică?

[Cornelia]: Cum ai putut să fi atât de naivă şi să crezi că eu nu te voi vedea pe stradă cu el? Ştii, eu nu stau toată ziua în birou. 

[Eu]: Umm...nu ştiu ce să zic...adică...

[Cornelia]: Nu ai nevoie să zici nimic. Ai la dispoziţie o oră să mergi, să îţi iei lucrurile, care cu siguranţă nu sunt prea multe şi să ieşi din clădirea mea.

[Eu]: Nu...adică...vă rog lăsaţi-mă să vă explic...

[Cornelia]: Nu încerca să îmi dai explicaţii pentru că nu am nevoie de ele. Ascultă-mă sau altfel mă voi simţi nevoită să te dau afară în acest moment.