Ganduri ascunse

Gânduri ascunse - Un sfârşit sau un nou început?

- Bună dimineaţa, îmi şopti mama cu vocea ei blândă. Azi e ziua cea mare.

Avea dreptate. Azi chiar era ziua cea mare. Era ziua concursului. Nici nu ştiam dacă să mă bucur sau să fiu tristă. Adică, puteam fi fericită datorită oportunităţii de a face ceea ce îmi place. Totodată, simţeam şi repulsie, deoarece ştiam că nu toată lumea mă iertase.

Încercând să nu mă mai gândesc haotic, mi-am îndreptat atenţia spre pregătirea mea - nu aveam mult timp la dispoziţie să stau aiurea pe acasă. Mi-am îndesat rochia şi poantele primite de la Safira, căreia nu cred că voi putea vreodată să-i arăt recunoştinţa mea pentru toată susţinerea ce mi-o acordă indiferent de situaţie, şi mi-am grăbit paşii spre teatrul unde urma să se ţină concursul.

După ce am ajuns, am intrat în culise pentru a găsi un vestiar, sau ceva loc similar, unde să mă pot schimba. În timpul cercetării mele, am dat peste toată trupa, sau mai bine zis, peste cele două trupe combinate, pregătindu-se pentru spectacol. Reacţiile lor erau diverse - de la indiferenţă până la priviri tăioase care parcă încercau să mă străpungă cât mai intens posibil. Safira, Cristi şi Mihai s-au ridicat şi s-au îndreptat spre mine. M-au încurajat cât au putut ei încercând parcă sămă facă să nu îmi dau seama de prejudecăţile unora. Nu reuşeau acest lucru, dar le apreciam intenţia aşa că le-am intrat în joc. Când au terminat ce aveau de spus, am trecut cu privirea repede în jurul meu, după care i-am întrebat:

- Bogdan unde e?

Nimeni nu încerca să răspundă. Toţi trei stăteau cu privirea în pământ, de parcă se aflau la o înmormântare.

- Spuneţi-mi. Pot să accept şi veşti proaste.

- Bogdan a renunţat, mi-a răspuns Cristi murmurând.

- Nu-i nimic, m-am grăbit eu să spun zâmbind. Mă descurc şi fără partener. Voi improviza unde va fi nevoie.

Zâmbetul era unul atât de forţat, încât probabil şi un copil mic şi-ar fi dat seama de asta. Eram atât de întristată! Acest moment special acum parcă îşi pierdea din ce în ce mai mult farmecul. Îmi venea să îmi iau lucrurile şi să plec. Totuşi, nu aveam de gând să fac asta. Dacă l-am pierdut pe Bogdan nu am de gând să pierd şi dansul. Voi merge pe scenă şi voi da tot ce pot.

...

Lumini orbitoare, şoapte şi aplauze, toate acestea acompaniate de melodia coregrafiei noastre. Cam în asta a constat numărul nostru. Dădusem cu toţii tot ceea ce aveam mai bun în noi. Cel puţin, asta încercam să cred despre mine, căci despre restul eram convinsă. Au fost foarte buni. Eu, demoralizată cum eram, m-am încurajat cât de cât privindu-mi părinţii cum îmi îndeplinesc visul. Mai bine spus, jumătate din vis. De ce? Pentru că şi Bogdan făcea parte din el. Oare îl voi putea uita vreodată? Nu. Cel puţin nu în viitorul apropiat, pentru că acum noi aşteptam rezultatele şi se părea că în loc să împart emoţiile împreună cu echipa, eu mă gândeam la el. Sala se umplea de suspans şi tensiune. Mai erau câteva secunde până la anunţarea câştigătorului. "Zece, nouă, opt, ..." strigau în cor mulţimea, aşteptând ca prezentatorul să prezinte locul întâi. "Cinci, patru, trei, doi, unu!". Numele echipei a fost strigat. Cine era? Noi. Da, noi! Cu toţii am sărit voioşi şi am ţipat, încântaţi nespus de reuşita noastră. Trofeul ne-a fost înmânat. Şi cât de mare era! Se vedea că era menit să atragă privirile vizitatorilor după ce urma să fie aşezat într-o vitrină din holulire şcolii de dans. 

Eram cu toţii decişi să merge să sărbătorim victoria într-un restaurant. Totuşi, se părea că planurile mele urmau să fie date peste cap...