Primul volum din seria Anotimpurile iubirii.
Nova nu era cea mai îndrăzneață persoană. Era fericită așa, cu viața ei actuală, locuind alături de prietena ei cea mai bună și fratele ei mai mare. După ce în sfârșit a scăpat de toată drama obo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
AKA: Cel în care Rosie are dreptate.
"We said we both loved harder than we knew we could go But still the harder part is knowing when to let go." - 5SOS
Jesse Hardwick se afla exact în fața mea, cu o figură extrem de serioasă, şi cu luminița aceea căruia nu îi poți refuza nimic în ochii, așteptând. Iar eu pot spune un singur lucru în legătură cu asta. Părul său pare mult mai blond acum, deși lumina din sala de spectacole a facultății este aproape inexistentă aici.
Lângă el, o brunetă cu părul creț la fel de nerăbdătoare ca și el stătea cu brațele încrucișate, așteptând ca eu să le spun verdictul final. Evangeline și Jesse erau doi dintre studenții de la profilul muzical care m-au rugat să îi ajut cu proiectul lor de final de an. Iar amândoi erau fixații pe o melodie. Aparent sau certat pe tema ,,cine naiba să cânte melodia asta" de zile întregi, până acum, când unul din profesorii noștri comuni s-a săturat de cearta asta continuă și a decis că ar fi cel mai bine dacă eu aș alege persoana care va cânta melodia, având în vedere că înainte de toate, eu am scris-o în întregime.
Cum era de așteptat, ca și în filmele cu proști, cei doi m-au bombardat cu argumente care îi puneau într-o lumină potrivită, una care le-ar putea obține aceste versuri trecute pe o foaie, care aparent erau atât de importante pentru cei doi. Literalmente mi-au făcut capul calendar, iar tot programul meu din acea zi a fost pierdut printre discursul lui Jesse care spunea că tonalitatea lui mergea excelent cu versurile și modul în care Evangeline a lungit o notă foarte înaltă demonstrându-mi că era o cântăreață indedită. Nu că nu știam asta deja, în orice caz.
— Vezi, eu sunt cea mai potrivită pentru piesa asta! spuse ea entuziasmată. Te rog, Nova!
— ,,Iarna în care m-am pierdut" este o melodie lentă, spuse Jesse înainte ca eu să pot spune ceva. Trebuie savurată. Trebuie iubită și apreciată. Nu suntem la operă, Evangeline, continuă el, pocind pronunția numelui ei franțuzesc.
— În regulă, am intervenit eu, cu intenția de a preveni o ceartă monstru. Dacă vă întoarce atât de mult unul împotriva altuia cred că ar fi mai indicat să renunțați amândoi la această melodie.
Un ,,nu!" apăsat, tare și clar se auzi din gurile amândurora, făcându-mă să tresar. Nu prea cred că erau de acord cu idea mea.
— Nu se poate! spuse Evangeline. Melodia asta are cele mai frumoase versuri auzite de mine până acum. Trebuie să o cânt eu!
— Ai dreptate doar într-o privință, adăugă și Jesse. Cântecul e beton, dar eu voi fi cel care îl va interpreta.
— Oh, serios? Ia ascultă aici tu..
Am scăpat un oftat gălăgios, total sătulă de aceste certuri. Ai spune că niște adulți în toată regula ar putea să cadă de acord în privința unui lucru atât de penibil fără vreo greutate colaterală. Aveam prostescul impuls de a le striga în față că eu urma să cânt acest cântec, care țineți minte, e scris de mine, la spectacolul de sfârșit. Un lucru făcea bubița mare. Vocea mea era groaznică. Oricine vă putea confirma asta.
