𝐈̂𝐧 𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚 𝐞𝐢 - 𝐹𝐼𝑁𝐴𝐿𝐼𝑍𝐴𝑇𝐴

21. Nimic nu e la întâmplare

        Charlotte privi pe geamul bisericii.

        Cerul înegurat de mii de nori negricioși nu prevestea nimic bun. Era și de așteptat. Aveau parte de furtuni de vară cel puțin o dată la două săptămâni.

        Degetele doamnei Aubery se loveau delicat de clapele pianului. Corul de un număr cu doi în minus, azi, cânta o melodie cunoscută pentru urechile ei.

        Bine ar fi fost să îi fie cunoscută și sufletului, dar, nu îi era.

        Al cui ești?
        Când ai să pleci?
        Cine te va lua de mână?
        Spre cine, ochii îți vei îndrepta? 

        Auzea glasul solistei. Asculta cuvintele. Însă, treceau prin ea.

        În jurul inimi ei, zidul nu se destrămase. Chiar dacă ea crescuse, uneori se simțea ca acea fetiță, speriată, adăpostindu-se în spatele zidului impenetrabil.

        Refuza să îl dărâme. Refuza să răspundă întrebărilor cântate.

        Simțea un gol, mai mereu, în sufletul ei. Uneori mai tare alteori cu o intensitate redusă. Dar, el nu dispărea niciodată.

        Îl pusese mereu pe seama a tuturor lucrurilor întâmplate în viața ei. A faptului că nu avusese o familie normală, că fusese destulă vreme orfană.

        Ca o jucărie plasată de la un jucător la altul.

        Uneori se întreba, de ce se mai afla aici.

        Răspunsul era simplu. Le făcea pe plac părinților știind cât de mult țineau ei să îi însoțească. Mama și tata Max nu o constrângeau să ia vreo decizie în privința mântuirii ei. Spuneau că toate lucrurile aveau vremea lor și decizia îi aparține.

        Poate că exista Dumnezeu, își zise. Însă, Lui nu-i păsa câtuși de puțin de cei de aici, de jos.

        Se uită la mama, din dreapta ei. Briella cânta nestingherită versurile cu o bucurie inexplicabilă, atât în voce cât și pe chip. Tata Max avea mâinile așezate pe banca din față și ochii închiși. Știa că se roagă.

        Apoi, după el, Jameson părea să fredoneze melodia.

        Gândindu-se la Jameson, nu putea să nu se admonestez pentru fătul că încă nu descifrase codul. Unde mai pui că deja se împlinea o săptămână de când descoperise acele litere de pe bilețel. Nimic nu prindea o legătură în mintea ei.

        Anapoda mai era și codul! Nu știa dacă erau cuvinte sau doar un obstacol. Însă, nimic legat de Ryker nu era la întâmplare.

    - Bun venit, dragi prieteni, începu pastorul din fruntea încăperii.

        Auzii picurii de ploaie pe acoperișul bisericii. Nu știa când începuse ploaia. Probabil, fusese prea adâncită în gândurile ei.

        Își tot repeta codul în minte.

        3marRJH.

        Îl știa pe dinafară.

        Era convinsă că prima cifra era în strânsă legătură cu următoarele litere mici. Iar, cele mari puteau fi, aproape orice. De la marca unei firme, până la inițialele unui nume ori a unui festival.

        Verificase multe variante. Nu găsise nimic cu aceste inițiale.

    - ...nu voi uita niciodată ziua de paisprezece martie, când prietenul meu, Ropin Jedediah Holster, probabil unii dintre voi îl cunoșteați, fostul șef de poliție, mi-a spus următoarele cuvinte: "Emmett, omule, mă bucur că acum, am înțeles în sfârșit diferența dintre, dreptate, milă și har. Chiar dacă mi-a trebuit o viață întreagă să îmi dau seama de asta."