(Ne)Așteptând sfârșitul

Capitolul 31

      Aisha— "Fericirea pleacă, dar durerea stă"

       — Îmi place parfumul tău, îmi șoptește Alastair la urechea dreaptă, iar eu doar înghit în sec.

     Respirația lui caldă mă face să tresar subtil, în timp ce încerc par cât mai neafectată, fiindcă la naiba! Tatăl lui este chiar în fața noastră!

      Are o plăcere deosebită în a mă face să îl înjur. De ce naiba iubește să spună astfel de lucruri atunci când suntem înconjurați de alte persoane?

      — Taci naibii, șoptesc la rândul meu, iar apoi aud cum chicotește scurt.

     Cinci zile. Doar cinci zile au trecut de când am recunoscut că îl plac, iar el— spre marea mea surprindere— a recunoscut același lucru.  Puteam să jur că avea pe total altcineva în gând, chiar dacă de multe ori a dat cu subînțeles. Iar în aceste cinci zile, trebuie să recunosc că am fost mai fericită decât toată viața mea.

     Alastair este mult mai cald și mai grijuliu decât pare. Dacă la început puteam să jur că este mai rece decât un ghețar, după ce am ajuns să fiu împreună cu el pentru câteva zile, am descoperit cât de mult am putut să mă înșel.
  
        — Aisha, trebuie să verific niște documente cu tine. Poți veni azi, după școală, până la companie? îl aud pe domnul Henri și îmi îndrept atenția înspre el.

      Zâmbesc slab, iar apoi simt cum Alastair își înfășoară mâna dreaptă cu a  mea, pe sub masă. Simt cum obrajii mi se încălzesc instant, apoi observ rânjetul boului de lângă mine. Vei regreta destul de curând.

       — Desigur, domnule Henri. Trebuie să aduc vreun act? întreb în timp ce idiotul de Alastair îmi strânge mâna puternic; iar eu mă abțin să nu îi dau un pumn peste bot.

       — Nu este nevoie, avocatul meu are tot ceea ce trebuie, răspunde bărbatul din fața mea, apoi se ridică de pe scaun. Eu trebuie să plec acum, ne vedem după amiază, replică și apoi ne zâmbește atât mie, cât și băiatului din dreapta mea, apoi pleacă grăbit.

     Sinceră să fiu, îmi este cu adevărat milă de domnul Henri. Muncește mai mult decât ar trebui. Iar pe deasupra, Alastair nici măcar nu apreciază asta. Chiar dacă pricep de ce este distant față de el, chiar dacă știu ce s-a întâmplat în trecut, tot nu pot trece cu vederea munca depusă în fiecare zi de către tatăl său. Și orice om merită o a doua șansă, sper ca Alastair să înțeleagă asta într-un final. Sper ca într-un final să priceapă cât de valoroasă ar trebui să fie relația lui cu tatăl său. Până nu va fi prea târziu și nu îi va părea rău.

       — Voi merge și eu cu tine, îl aud pe Alastair și apoi mă ridic de pe scaun, dându-i drumul la mână.

     Ar fi cazul să plecăm și noi la liceu, dacă nu vrem să pierdem prima oră. Eu una chiar nu am chef să o aud pe profa de mate spunând că sunt mult prea neserioasă când vine vorba de oră dânsei. S-a mai întâmplat o singură dată să întârzii la acea oră, ca mai apoi să fiu certată de parcă aș fi adus un cuțit în clasă.

       — Cu ce ocazie? îl întreb amuzată, căutându-mi telefonul cu privirea.

     Iar am uitat unde naiba l-am pus.   
  
       — Nu am voie să merg unde merge iubita mea? întreabă și își ridică privirea la mine, iar eu îmi dau ochii peste cap, încercând să nu par că am înnebunit din cauza modului în care m-a numit.

     Fiindcă da, nu m-am obișnuit încă cu  rangul de iubită. Încă mi se pare totul o prefăcătorie, cu toate că nu este.

      — Mi-ai văzut cumva telefonul? Trebuie să mergem și nu îl găsesc nicăieri, spun și Alastair se ridică de pe scaun, apoi se apropie de mine.

      Mă sărută scurt și eu zâmbesc, ca mai apoi să îmi atingă buzunarul hanoracului. Observ apoi telefonul meu și mă abțin în a-mi da o palmă zdravănă peste cap.

      — Ai noroc că bostanul îți este lipit de gât, de altfel l-ai fi rătăcit demult, spune și eu râd scurt, ca mai apoi să ridic din umeri.

      — Ar trebui să mergem, am prima oră matematica. Știi bine cât de afurisită e doamna Davis, comentez și el își dă ochii peste cap.

       — Spune-i cine este iubitul tău și nu îți mai face nimic, replică pe un ton superior și apoi rânjește, iar eu îmi iau geaca de pe cuier.
     
       — Nu prea cred că m-ar ajuta foarte mult, poate doar ar înrăutăți lucrurile. În plus, nu rămâneai corigent la ora ei? întreb și el începe să se încalțe.

       — Haide, nu vrei să întârzii, nu? Ia o altă vorbă, ca mai apoi să ieșim amândoi din casă.

    Alastair închise ușa cu cheia și o pune mai apoi în buzunar. Mă ia de mână, în timp ce scoate o altă cheie din același buzunar.
 
     — Pe motocicletă? îl întreb și el rânjește.

     — Nu îți place? mă întreabă și apoi ajungem în fața motocicletei.

      — Pot să conduc eu? îmi încerc norocul, iar el începe să râdă.

      — Vrei să ajungem în sicriu, în loc de liceu? Lasă glumele de genul și urcă, spune în timp ce eu strâmb din nas, luând mai apoi casca din mâna lui dreaptă.

       — Ar trebui să mai cumperi o cască, bolborosesc și atunci când Alastair pornește motocicleta mult prea repede, aproape cad, dar reușesc să mă prind de bluza lui, la timp.

      — Vrei să ai parte de niște machiaj gratis? țipă mai apoi din cauza zgomotelor. Dacă nu vrei, încearcă să te ții mai bine! continuă și eu îl cuprind mai puternic cu ambele brațe, odihnindu-mi capul pe spatele acestuia și închizând ochii.

     Se simte bine. Să știu că am pe cineva pe care să iubesc și care la rândul său să îmi oferea iubire.

     Mă simt în siguranță, mă simt fericită. Dar cu toate astea... Îmi este și frică.

     Îmi este frică că va trebui să renunț la toate astea mult prea devreme, sau că nu voi putea să le mai păstrez. Îmi este frică că fericirea pe care o simt acum, nu face altceva decât să mă pregătească pentru durerea ce stă să vină.

     Pentru că omul fără durere este nimic, iar fericirea este ceva de scurtă durată. Cel puțin în cazul meu.

______

     Bun, deci capitolul asta e plictisitor ca naiba, dar l-am scris în oră, deci da:)

     Ne vedem la următorul și încerc să mai poate și aici puțin mai des )