(Ne)Așteptând sfârșitul

Capitolul 11

  Aisha— "Temerile pot fi înfrânte, alături de persoanele potrivite"

     — Tati, este adevărat că oamenii care mor, pleacă într-un loc mai bun? întreb în timp ce îl privesc perplexă.

    — De ce întrebi așa ceva, draga mea? mă chestionează la rândul lui, punându-se în genunchi pentru a fi la același nivel cu mine. 

    — Doar...  îmi este frică, recunosc iar el se încruntă subtil, probabil neînțelegând la ce mă refer.

    — De ce anume îți este frică?

    — Îmi este frică că voi pleca acolo cât de curând, și că totul nu este atât de frumos precum se spune. Până la urmă, cei care au văzut cum este, nu s-au mai întors să povestească, spun și evit privirea tatei, fiindu-mi oarecum rușine să îl privesc.

    Îmi ridică bărbia cu două degete, pentru a-l putea privi, și dau imediat de zâmbetul cald ce nu îi părăsește fața obosită. 

     — Draga mea, poți vedea muzica? mă întreabă, și nu pricep la ce se referă. 

     — Nu, răspund simplu, așteptând nerăbdătoare explicația sa. 

     — Chiar dacă nu o vezi, știi că e frumoasă, spune, iar eu aprob. Exact așa este și cea din urma noastră viață, draga mea. Precum o minunată melodie care îți bucură simțurile, și te face să te simți împăcată. Nu o poți vedea, nu o poți atinge, însă cu toate astea, știi bine că îți poate vindeca sufletul, inima și trupul, replică, iar eu zâmbesc. 

     — Deci nu ar trebui să ne fie frică de moarte? 

     — Am citit undeva că "Moartea este cheia de aur care deschide poartea spre eternitate." Prin moarte, oamenii de rând nu ar trebui să înțeleagă durere, sfârșit, sau terminarea tuturor începuturilor. Nu, vezi tu... după moarte, vine adevărata viața. Da, poate nu vom pluti pe norișori, sau poate nu vom alerga cu animalele printr-o grădină roditoare și vastă, însă cu siguranță vom simți că am renăscut. Cu siguranță ne vom simți cu adevărat "vii", termină ceea ce avea de spus și apoi mă sărută scurt pe frunte. 

    Iar eu zâmbesc. Nu mai îmi este frică de ceea ce se află după nori. 

    Simt dintr-o dată că moartea nu poate fi chiar atât de rea. Simt că poate, destinul meu nu este atât de nenorocit. 

-

-

-

-

-

      Deschid ochii, și îmi simt obrajii umezi. 

      A fost un vis al naibii de frumos. 

     Chiar dacă nu a fost o amintire, pot jura că tata ar putea spunea toate acele lucruri. Fiindcă mereu a știut ce să îmi spună pentru a-mi alunga temerile. Mereu a știut cum să mă facă mai curajoasă. 

     Îmi șterg lacrimile și mă ridic. Privesc oglinda din dreapta mea, și mai apoi zâmbesc.

     — Fii curajoasă Aisha. Nu pentru tine, ci pentru tatăl tău, șoptesc, încercând să îmi adun și puținele firmituri de curaj rămase, pentru a mai suporta și o altă zi fără el.