(Ne)Așteptând sfârșitul

Capitolul 23

       Ma boyzzzzz🥴

______________

      Aisha— "Am început să am încredere în tine, mai mult decât în oricine altcineva"

      — Mă gândeam că putem merge la un film mai târziu, îmi spune Aiden și eu zâmbesc slab. 

      — Trebuie să termin niște eseuri pe săptămâna asta, nu cred că pot. Dar poți merge cu Paige și Jacob, spun, dar el nu pare foarte mulțumit. 

      — Nu vreau să fiu o a treia roată la căruță, bolborosește și atunci când Paige îl aude, își dă ochii peste cap.

      — Nu ai cum să fii o a treia roată la căruță, dacă nu există nimic între mine și Jacob, replică și ridică din umeri, iar eu trag subtil cu ochiul în partea lui Jacob. 

    Încearcă să pară neafectat de cuvintele prietenei mele, dar mai mult ca sigur este deranjat. La fel cum o cunosc pe Paige, îl știu și pe Jacob. Îi cunosc îndeajuns pe amândoi încât să afirm că se plac, dar niciunul nu este destul de îndrăzneț să facă următorul pas.

     — Atunci ce spui de duminică? mă întreabă Aiden, iar eu încep să mă joc cu degetele.

     Nu am habar ce minciună să îi spun, așa că aprob ezitant din cap, iar el zâmbește. 

     Nu prea mai îmi doresc să ies cu Aiden. Cel puțin, nu când simt că el încă mă vede mai mult decât o prietenă. Da, înainte și eu tindeam să mă gândesc la el, puțin mai sus decât un prieten. Dar asta s-a schimbat. 

     Nu am habar exact când. Sau unde. Sau de ce.

     Dar știu cine a făcut lucrul ăsta posibil. 

     Alastair. "Colegul meu de apartament" pe care îl consideram un nesuferit cu dungi roșii în buletin. Dar asta a fost în trecut. 

     Atunci când nu făcea decât să îmi descoase inima și să o taie în bucățele. Atunci când îmi amintea cât de neargă poate fi viața mea, și cât de ghinionistă pot fi. 

    Schimbările vin de la cele mai neașteptate persoane. Ei bine... pot spune că nu mă așteptam să văd o schimbare atât de mare din partea lui. Cel puțin nu în viața asta. 

    Nu mă așteptam să îi conturez în treacăt chipul, sau să îi caut vreodată vocea prin mulțime. 

    Aș fi putut jura că îl voi eticheta mereu ca cineva care mă rănește constant, sau care știe doar să pună sare pe rană. Însă mi-a dovedit în ultima vreme că poate fi și cel care îți bandajează rana. Cel care te face să zâmbești, deși ai lacrimi pe obraji. 

    Iar ieri a fost la fel. În acel moment, atunci când dorul era mult prea mare, nu am realiza cât de bine m-am simțit atunci când m-a luat în brațe. Sau când mi-a spus "frumoaso". Nu am putut cântări atunci cuvintele lui, dar după ce am plecat la liceu, am reușit să adun toate fragmentele, și să intergrez un puzzzle în mintea mea. 

    "E în regulă să plângi, dar nu e bine să ții în tine durerea." Vorbele lui au o valoare mult mai mare decât aș fi crezut vreodată. A reușit să își dea seama de masca pe care am încercat să o sculptez. Voiam să zâmbesc iar. Să mă prefac că sunt bine. Dar el nu m-a lăsat. 

    M-a asigurat că totul va fi bine și că îi voi putea respecta promisiunea tatei. Mi-a promis la rândul său, că va fi lângă mine și că nu va permite să mă pierd mai repede decât ar fi cazul. A spus că va fi cel care mă va vindecca atât sufletește, cât și trupește. Iar eu, fără să îmi dau seama de ce, am simțit cum adevărul și speranța se scurge printre buzele lui. Inima a început să devină din nou mai liniștită, iar sufletul mai curat. 

    Am auzit mai demult, că fiecare om are un suflet pereche, pus deoparte, gata să apară atunci când ai cea mai mare nevoie. Va fi acolo în zilele tale pline de ploaie, ca să îți aducă soarele. Va rămâne lângă tine pentru a-ți șterge lacrimile de tristețe, și pentru a le înlocui cu cele de bucurie. Va ști cum să îți arate că speranța se pierde ultima, și că trebuie să continui în a spera. 

    Oare așa ceva există cu adevărat? Oare Alastair ar putea fi acel cineva?

     Dacă mi-ar fi trecut prin gând așa ceva atunci când l-am cunoscut, aș fi spus că încet-încet, înebunesc. Dar acum, după ce am reușit să îi sparg puțin carapacea pentru a-l vedea pe adevăratul Alastair, nu mai mi se pare atât de ridicol. 

    Până la urmă... rațiunea nu poate fi la egalitate cu sentimentele. Exact la fel cum mintea și inima nu pot fi aliniate și etichetate ca egale. 

 ***

    — Unde suntem? îl întreb pe Alastair, ca mai apoi să caut cu privirea o clădire cunoscută. 

   După ce am ieșit de la cursuri, Alastair a insistat să mergem cu motocicleta lui acasă. Iar eu nu am refuzat, normal. Dar am înclinat spre a lua autobuzul, fiindcă Aiden era lângă mine. Totuși, am decis să îmi las sentimentele de vinovăție să mă vizitezi mai târziu, și să mă bucur de prezent. Ar fi trebuit să mergem acasă, dar atunci când l-am întrebat pe ce drum o ai și de ce, mi-a răsuns doar cu "Vei vedea foarte curând."

   Deci iată-mă acum, în fața unei clădiri dărăpănate, dar care spre surprinderea mea, se ține pe temelii destul de bine. Cartierul îmi este străin și dacă ar fi fost altcineva în locul lui Alastair, mai mult ca sigur m-aș fi simțit în pericol. Atât de multă încredere am în el. Iar asta mă sperie.

    Îmi dă casca de pe față, ca mai apoi să o pună pe motocicletă. Inspiră adânc, ca mai apoi să zâmbească și să mă privească. 

    — Ai încredere în mine? mă întreabă și eu nu pricep la ce se referă. 

     — De ce? întreb și el își dă ochii peste cap.

      — Doar răspunde, te rog, replică și eu chicotesc scurt din cauza feței drăguțe pe care încearcă să o facă. 

    Nu am habar ce naiba are prin mintea aia, dar da, cu siguranță am.

     — Mai întreabă-mă o dată, comentez și el își poziționează mâna în fața mea, pentru ca eu să i-o apuc. 

     — Aisha, ai încredere în mine? mă întreabă încă o dată și eu zâmbesc. 

     — Mai mult decât în mine, îi răspund ca mai apoi să îi dau mâna. 

----------- 

     Un capitol destul de sec și plictisitor, dar cred că deja sunteți obișnuiți cu așa ceva:) Sper să vă placă măcar puțin și vă aștept părerile**❤️