Cosa Nostra

Capitolul 27

"People never change. They just become more of who they really are."

        Excluzând orice situație și tangență cu realitatea, Elizabeth o ducea al naibii de bine la Trapani. Soare, mare, balansoar: era ca un hotel de 5 stele pentru care nu plătea nimic pe perioadă nedeterminată. Desigur, negura care îi acoperea membrele și creierul, nepăsarea blestemată cu care își țesea fiecare gând și formă de plan jucau un rol esențial în această vacanță deosebită. Adevărul era că Elizabeth număra zilele până când răbdarea i s-ar fi revărsat în sfârșit din pocalul uriaș și ar fi determinat-o să sară odată de pe balconul acela nenorocit. Fiecare zi trecea tot mai încet și fiecare oră părea să își adâncească tot mai mult urlătoarea realizare a faptului că la viteza de desfășurare a lucrurilor putea să moară în fastuosul conac al lui Venier. Voia să îl bântuie pentru eternitate.

        Trecuseră trei săptămâni de la curse. După determinările ei strict subiective, erau ani întregi; luni în care nu văzuse pe nimeni din trinitatea sfântă a casei acelea. O treceau fiori când își amintea ochii albaștri și mâna lui înfiorătoare strângându-i gâtul, blocându-i orice cale de respirație. Se gândea atunci la cât de neverosimil era că ei doi chiar împărțiseră un sărut la răsărit, ceea ce în esență era extrem de pur. Liz avea suficient control de sine încât să accepte ceea ce se întâmplase și să nu mai omoare gândul din milisecunda în care apărea. Fu cât se poate de real. Pe atât de autentic pe cât fusese furia lui la curse. În clipele acelea, era sigură că ar fi omorât-o cu mâinile goale sau că ar fi împușcat-o(nu că ar fi fost prima oară). Era ceva în privirea lui de atunci care încă o bântuia, la balconul atât de frumos și cald luminat: un dram de dement și cunoaștere omniscientă care se ascundea mai mereu în Alessandro. „Îmi aparții în feluri pe care nici măcar nu le realizezi încă." Ce trebuia să însemne asta? Liz era suficient de sigură că nu exista vreo stipulare pe undeva cum că ar fi proprietatea unui italian compulsiv, cu tendințe sociopate.

       Abia mânca, iar părul îi cădea în boțuri, devenind mai mult gri decât auriu. Avea cearcăne sub ochi și slăbise atât de mult încât se simțea ca o umbră fadă a femeii care era cândva. Era rău și starea ei mirobolantă nu ameliora situația, dar avea o tradiție pentru fiecare dintre diminețile acelea nenorocite: ieșea din cameră și bea cafea în foișorul din grădină, cu priveliștea lui fantastică. Era cam aceeași treabă și de la balconul ei, dar drumul până jos îi făcea bine, iar mirosul mării era cu mult mai accentuat acolo. De atât de multe ori în adolescență își dorea să vadă și să simtă imensitatea albastră și sărată aproape și de atât de puține ori i se îngăduia. Însă niciuna din așteptările și experiențele lui Elizabeth nu cuprindeau adevăratul sentiment pe care i-l inducea priveliștea aceea. Coasta de Vest a Statelor era un mare nimic murdar pe lângă strălucirea mării acelea. Printr-un acord tacit și subînțeles, oamenii nu-i prea acordau atenție lui Liz. Umbla pe unde voia sub atenția soldaților lui Venier, dar fără întrebări sau insulte. Era ca o creatură translucidă a cărei prezență o sesizau toți, dar nu făceau mare  zgomot din asta. Situația era neașteptată, dat fiind că ultima ei cascadorie fusese, în fapt, suficient de periculoasă și problematică, dar era sigură că totul avea sens în marele plan al lui Alessandro.

Pășea liniștită pe hol, lăsând lumina caldă și proaspătă a dimineții să îi răsfețe tenul obosit. New York era mult mai ploios decât îl portretizau rețelele sociale, de aceea se regăsea adesea apreciind orele nesfârșite de răsfăț solar. După cum concluzionase mai devreme, hotel de 5 stele. Adora să simtă iarba printre degete, firicelele verzi mângâindu-i pielea. Era ciudat că exteriorul ei se asemăna celui al unui zombie, când ea era mai aproape de soare și natură decât fusese vreodată în viața ei. Cana de cafea încă era fierbinte în mâinile ei subțiri, iar adierea caldă adusese cel mai plăcut miros imaginabil. La bătrânețe, după ce ar fi scăpat de acolo și l-ar fi omorât pe Venier, urma să își facă o casă exact ca aceea, în vreun colțișor pur de Italia, unde nimeni nu o știa. În acel moment, i-ar mai fi trebuit o pereche de căști și un iPod și ar fi considerat șederea ei la conacul Venier o plăcere demnă de repetat. De fapt, în secunda în care ar fi plecat, ar fi lăsat o recenzie de 5 stele pe Google Maps; 4 poate, luând în considerare că proprietarul era un dobitoc.