Cosa Nostra

Capitolul 23

...the brightest smile
has the darkest past.

Valentino se simțea asemeni unei stafii bântuind holurile întunecate ale conacului; îi mai lipsea o redingotă neagră și un pahar de vin roșu și ar fi întruchipat exact contele vampir dintr-un palat bântuit. Nu își imaginase că s-ar fi putut plictisi în acel hal în aceeași casă cu însuși Venier, ca să nu mai menționeze de focoasa Eleanor, în schimb fiecare zi trecea mai greu decât precedenta, iar toată furia acumulată și mocnită a lui Alessandro, care se revărsa pe el, nu ameliora în niciun fel situația. De ce nu ai plecat la Roma? De ce Portabello e în viață? De ce nu te-ai asigurat că asistenta lui era de nădejde? De ce nu am informații despre Robert Kane? De ce nu ai plecat în Rusia săptămâna trecută? Îi storcea creierii în așa hal, încât uneori avea impresia că era unicul om care lucrează cu adevărat în toată organizația aceea. Asta fără ca să menționeze că poziția atât de înaltă și apropiată de Venier îi punea viața în pericol în fiecare minut în care avea șansa să respire. Dacă i-ar fi păsat, ar fi compătimit-o sincer pe Elizabeth; închisă de luni întregi cu acei oameni neguroși și reci, închiși în camerele și birourile lor ca în niște temnițe legate de zeci de lacăte. Era un mediu atât de toxic și obositor, încât răsuflă ușurat când Alessandro îi oferi în sfârșit posibilitatea de a se întoarce la libertina și vesela lui Roma. Avea ocazia să își înece amarul în alcool și femei frumoase ori de câte ori simțea nevoia; în timp ce aici, unica femeie suficient de lipsită de griji și macabru era bătrâna Francesca. În plus, la Roma avea senzația plăcută că deținea control, că putea face o decizie fără a fi nevoit să întrebe zeci de superiori, că avea puterea suficientă de a fi privit cu frică și respect. Aici în schimb, se simțea în dezavantaj.

Respiră atât de greoi și dezamăgit de propria existență, încât decisese că era timpul să își înăbușe gândurile în cel mai ușor și accesibil mod cu putință, așa că își schimbă direcția și se îndreptă spre locul lui preferat din toată casa aceea- barul. Nu avea idee dacă mai exista vreun om treaz în conac și nici nu-i păsa; nu își putea imagina vreo persoană de acolo, a cărei companie să-i fi făcut pură plăcere. Era sigur că orice conversație începută cu ei ar fi avut același final neplăcut- ceartă și insulte. Călca mult mai sigur și rapid, imaginându-se deja așezat pe scaunul înalt, din piele rece, cu un pahar de whisky în mână.
Deschise ușa și imaginea din fața ochilor îl surprinse. Era sigur că l-ar fi deranjat compania unei alte persoane, dar spatele subțire și gol, acoperit de coada deasă de păr cafeniu nu reprezenta, cu siguranță, o imagine prea neplăcută.

—Te-ai pierdut, angelo?

Ochii calzi, ușor împăienjeniți de oboseală, se întoarseră la auzul numelui de alint și se luminară îndată.

—Valentino.

Bărbatul abia realiză cine era făptura care îi ocupa locul de drept din fața barului și se simțea de parcă îi vedea chipul frumos pentru prima dată.

—Dio, Mercedes. Nu aveam idee că ești aici.

Era atât de mică și abătută, încât îi părea rău că îi invadase spațiul și îi deranjase meditația. Părea tristă și ruptă; genul acela de tristă în care tot ceea ce ar fi vrut să facă era să o ia în brațe și să o strângă, să îi absoarbă durerea; genul acela de tristă în care nu o vedeai niciodată pe Mercedes Giordano. Oricine o cunoștea, ar fi recunoscut cu mâna pe inimă că era raza de soare a nordului, cea mai blândă și luminoasă persoană căreia îi fusese dat să cunoască lumea mafiei italiene. Nu se implica absolut deloc în afacerile tatălui ei sau ale lui Alessandro, dar existau săptămâni în care se abătea de la viața ei liniștită și pașnica și cobora în infern; îi vizita pe cei doi bărbați pe care îi iubea mai mult decât orice pe lume.