Cosa Nostra

Capitolul 5

He is chaos.

Casa aceea era mai mare decât un hotel, iar ea nu avea nici cea mai vagă idee unde se afla biroul bărbatului ai cărui paşi abia mai răsunau pe hol. Vorbele însă i se zbăteau de pereții craniului cu o intensitate care aproape o făcu să vrea să se dea cu capul de un perete. Simpla idee de a auzi glasul cuiva care nu era rus sau italian o făcea să fie mai fericită decât fusese demult, iar asta era cu siguranță ceva. Unul dintre italienii care o aduseră în Sicilia se înfățișa în fața ei şi, în totala lui nepăsare şi jovialitate se aplecă şi bătu în bucata de lemn crăpată de pe jos, ce obişnuia să fie o uşă. Liz se întoarse la originea sunetului şi pufni exasperată când îl recunoscu pe Matteo rânjindu-i. Simțea totuşi subtila satisfacție că absolut toți angajații celorlalte mafii erau niște ratați fără seama.

-Eşti gata, principessa?

Liz îşi dădu ochii peste cap.

-Nu, sunt ocupată citind din cartea mea imaginară, aşezată pe canapeaua mea din puf imaginară, cu o persoană imaginară făcându-mi masaj la picioare.

Deși replicile ei au devenit din serioase şi acide total copilăroase, nu o deranja- măcar îşi putea canaliza furia în cineva care chiar o merită.

-Bine că acelea nu sunt imaginare.

Bărbatul dădu din umeri cu aşa o credibilitate în ceea ce spuse, încât Liz se întrebă serios dacă toți bărbații din Eurasia se nasc, pur şi simplu, retardați. Nici măcar nu încercă să îşi țină mimica în frâu.

-Dumnezeule, doar du-mă în nenorocitul acela de birou.

Matteo zâmbi şi începu să meargă pe coridorul larg, puternic luminat de ferestrele pe care le avea de o parte a peretelui. Liz se arătă total fascinată în fața clădirii în care mergea acum. Modul în care razele curgeau printre geamuri, mângâind chipurile necunoscute din picturile uriașe, sau evidențiind firicelele aurii din podeaua din marmură era frapante. O aducea cu gândul la vechile castele despre care obișnuia să învețe în școală. Întregul tablou îngropat în aura aceea de epocă era însă distorsionat de ascensorul din sticlă, o vădită creație a modernismului.

-Mhm, Alessandro era în una din zilele lui bune când a desenat proiectul.

Nu realiză la început ceea ce îndrugase brunetul, însă propoziția, deşi foarte slab dezvoltată o cam atacă pe Liz din toate părțile. Se pare că Voltaire a avut dreptate atunci când a spus că trebuie să ai diavolul în tine pentru a face artă, iar din faptul că Venier excela la ambele, natura persoanei lui era evidentă. Tăcu însă; simplul faptul că se arătă fascinată de ceva creat de el era prea mult pentru orgoliul ei.

-Apropo, m-a rugat să îți iau un ceas. Ştii, nu prea o ai cu punctualitatea.

Ar fi vrut să îi sfâşie artera carotidă cu unghiile goale, însă simplul junghi pe care îl simți în brațul stâng atunci când îl încordă doar puțin îşi aminti de ce această onoare ar trebui rezervată strict lui Anatoly. Deşi în mod normal nu ar fi acceptat vreodată ceva de la Venier, un ceas ar fi, cel mai probabil cel mai apropiat lucru de civilizație pe care îl va primi în scurta ei perioadă aici; prin urmare, doar îl aținti cu privirea pe Matteo, aşteptând bucata de metal. Realiza, de asemenea, că ar fi stupid să refuze cu încăpățânare; era într-un final şi spre binele şi folosul propriu. Bărbatul zâmbi şi scoase din buzunarul interior al sacoului o cutiuță din catifea neagră pe care i-o înmână lui Elizabeth cu un zâmbet nerăbdător pe fața. Deşi nu se aşteapta la vreo minunăție încrustată în diamante, cu siguranță ceea ce avea în fața ochilor era total imprevizibil- o cureluşă din cel mai penibil material posibil, cu desenuțe cu floricele roz de diferite nuanțe, în diferite mărimi şi însuşi cadranul- fundal roz cu doar două ace.