Cosa Nostra

Capitolul 25

"I think we deserve a soft epilogue, my love. We are good people and we've suffered enough."

      Elizabeth coborî din vehicul, în parcarea largă, împânzită de mașinile negre, care le plăceau atât de mult italienilor. Deși distanța era considerabilă, se observa ușor o porțiune din pistă. Pentru Liz, cimentul gri luă forma unui viitor cimitir- observa cotitura, își imagina viteza și vizualiza cu teroare cu câtă ușurință ai fi putut muri acolo. Să fi întors volanul cu o secundă mai târziu, să fi clipit o dată în plus și viața cuiva s-ar fi scurs în fața ochilor ei. Nu era cea mai empatică ființă; deloc probabil, dar să vadă oameni bătându-și joc de viețile lor pentru un strop de adrenalină și orgoliu prostesc o înfuria. Perspectiva de a-l pierde într-un accident tragic pe Venier, totuși! Aceea era o urmare a curselor pe care o îmbrățișa cu drag.

       Se gândea atât de des la cât era de ușor să mori, la toate coincidențele și greșelile tiparului universal care trebuiseră să se petreacă ca ea să fie atunci, acolo. Ura să analizeze astfel de lucruri, să se confrunte cu faptul că ea și durerile care o măcinau erau minuscule în lumea aceea uriașă. Din cauza lui Alessandro, însă, avea tot timpul din lume să își distrugă celulele nervoase cu tot felul de frici ipotetice, care nu aveau vreun impact direct asupra vieții ei.

      —Kane, după mine.

      Impertinența oamenilor lui Venier era atât de revoltătoare, încât se gândea mereu la cât de mult i-ar fi plăcut să facă scene copilăroase, să urle și să lovească. Dar avea douăzeci și opt de ani și acela nu era în niciun fel terenul ei de joacă. Era timpul să fie matură, să își îmbrățișeze responsabilitățile; la urma urmei, anume atitudinea ei stupidă adusese la situația la care nu voia să se gândească.

      Sărutul cu Alessandro era Voldemort-ul universului ei.

      Inspiră adânc și îl urmă pe bărbatul din fața ei, în timp ce ceilalți doi se îndreptară spre depozitele aliniate, în direcția opusă. După mărime, Elizabeth presupunea că acolo erau ținute și pregătite, pentru cursă, mașinile. Poarta principală era larg deschisă, oferindu-i lui Liz o imagine până și mai amplă a pistei. Avea o perspectivă foarte bună și oricum nu era capabilă să observe linia de start sau de finiș; îi dădea aceeași senzație de gol în stomac.

      Mergeau spre un cort uriaș, alb, din care se auzeau de la metri întregi distanță voci de persoane vorbind și râzând. Avu șocul de a vedea cei mai importanți oameni ai mafiei italiene mai lejeri și degajați decât avusese ocazia să îi surprindă vreodată. Erau dispersați în grupuri mărunte, dar vesele. Putea observa ușor, după chipurile lor, că nu discutau despre arme și sânge și comploturi și moarte; vorbeau despre o pasiune pe cât de umană se putea- îndrăgitele lor mașini și toate însușirile lor deosebite, capacitățile îmbunătățite anume pentru acel eveniment pe care îl apreciau atât de mult. Elizabeth se gândi, pentru câteva secunde, dacă era vreun plan genial de a-i atrage și îmbuna pe oamenii influenți și esențiali lui Alessandro, dar imediat ce îl zări înțelese că era, în cel mai genuin mod posibil, pasionat de mașini și viteză. Ochii îi străluceau în timp ce explica și gesticula cu mâinile.

      Adorabil.

     
La naiba, Elizabeth!

      Șocul până și mai mare era acela de a-l vedea în maiou și blugi. Trecuseră luni întregi și îl găsise de fiecare dată în cămașă și sacou sau fără ele, dar niciodată în altceva. Părea un simplu bărbat. Gândul era de neconceput pentru Liz; Venier abia dacă era om. Era un monstru însetat de sânge și putere, condus de egoism și nebunie. Aceasta era, cel puțin, opinia generală. Starea lui se schimbă drastic când o zări, iar toată prietenia și căldura pe care părea să o emane dispăru atât de repede, încât până și Elizabeth simți nevoia de a-și schimba expresia facială într-una mult mai serioasă. Alessandro se întoarse în plină forță, rece și calculat, analizând-o din cap până în picioare.