Cosa Nostra

Capitolul 9

"...i miss the old me."

Elizabeth păși încet în încăperea relativ familiară ei. Urmele din perete erau aceleași, ca niște răni deschise în trupul unei brute. Se întreba de ce nu punea pe nimeni să le repare, de ce lăsa despicăturile să îi bântuie camera și așa înfricoșătoare. Deși ușa terasei era larg deschisă, locul părea incredibil de întunecat- tronau griul și negrul într-un mod supărător, trist. Șocul din glasul celor trei bărbați încă îi punea la încercare perspicacitatea și firea analitică. Dacă era așa o raritate să permită cuiva să între în camera lui, de ce o lăsase tocmai pe ea? Se priveau unul pe altul și tăceau. Liz încerca să vadă înlăuntrul ochilor reci, cămășii răvășite și blugilor negri, dar detecta doar gol în fața ei.
Observa carcasa masivă, însă nu reușea să citească un singur sentiment, o singură idee care îi străbătea mintea aceea complicată.

-Deci?

Sprânceana fetei se arcui imediat, replica lăsând-o cu o ușoară stare de amuzament. Deci multe.

-Ce se întâmplă?

Fu rândul lui să fie complet distras și să zâmbească. Avea zâmbetul acela tipic de "băiat rău", curbura buzelor oscilând spre dreapta.

-Acum?

Tonul o lăsă rece pe Liz; era împregnat cu atâta indiferență încât nu putea să nu se întrebe dacă decizia ei de a veni aici nu era o imensă, ireversibilă greșeală.

-Sunt aici de luni de zile, iar tu nu faci nimic. De ce nu mă închizi în vreo celulă dezgustătoare? De ce nu mă obligi să vorbesc? De ce nu mă torturezi, șantajezi, manipulezi?

Elizabeth urcă rapid la un urlet sugrumat și nu regreta absolut deloc. Era rănită și indecisă și nu mai suporta o secundă din monotonia vieții la conac.

-Asta vrei să fac?

Bărbatul fu în mai puțin de o secunda la milimetri de ea, propria întrebare răsunând ca o provocare asumată și acceptată; piepturile li se atingeau, iar ochii li se oglindeau perfect unii în ai celuilalt. Alessandro analiza modul în care firicelele verzui scăpărau la fiecare răsuflare a lui, iar Elizabeth se holba la propria reflecție în irisul întunecat. Nu îi înțelegea jocul, nu vizualiza partea replicii ei pe care bărbatul încerca acum să o materializeze- manipularea sau tortura? Liz simțea firicele electrice unindu-i fiecare membru de cele ale bărbatului din fața ei, mâini invizibile legând și țesând, presiuni nebănuite apăsându-i umerii. Făcu un pas înapoi, ce o slei de energie mai tare decât ar fi făcut-o orice maraton pe bicicleta în jurul lumii. Își simțea respirația regulată, dar inima îi tremura asemeni unui geam la secunde distanță de a se sparge în cioburi, bucăți tăioase la picioarele unui monstru gata oricând să distrugă.

-Vreau să îmi explici foarte clar cum vom rezolva această situație. Pentru că nu plănuiesc să rămân în ditamai palatul tău, bântuită de servitoare și Cassandra.

Mișcarea aproape invizibilă a sprâncenelor lui la auzul numelui făpturii care i-a dat viață o făcură pe Liz să zâmbească aproape mârșav. Asta era absolut unica dată când chipul lui impenetrabil și-a permis să arate reacție, iar tânăra Kane plănuia să profite din plin de acest subiect.

-Și dacă eu nu am chef să vorbesc cu tine despre planurile mele, Elizabeth?

Femeia găsea mai mult decât deranjantă toată atitudinea lui de stăpân al absolut fiecărei mișcări din lumea italiană, de aceea își descleștă cu o dificultate de neînchipuit maxilarul ferm, spre a îi răspunde.