Cosa Nostra

Capitolul 21

"...maybe we exist to bleed,
maybe we exist to burn."

      
       Elizabeth petrecu drumul înspre hotel într-o tăcere deplină, cu Matteo fremătând din cauza stresului, în scaunul șoferului. Îi observa mușchii încordați de la brațe, încheieturile degetelor înălbite din cauza presiunii pe care o aplica volanului, maxilarul încleștat. Arăta de parcă se certa cu Eleanor. Liz nici măcar nu încercă să poarte o conversație cu el- încă se gândea la Alessandro și la privirea lui fulgerătoare, la modul în care acționase și la furia lui. Era un lucru pe care nu i-l spusese niciodată despre Federico, din principiu: faptul că îl auzise certându-se cu asistenta și ordonându-i să o sedeze pe Liz. Știa că lucrul acela era esențial, că dovedea faptul că Portabello chiar făcuse ceva rău, dar pe atunci Venier încă era cel mai mare inamic al ei. Și acum era, dar cel puțin el nu o amenința cu o moarte imediată și nici nu-și exprima atât de violent ura pentru familia ei.

         Tot ce voia atunci era să ajungă la hotel, să facă un duș fierbinte, care să dizolve absolut orice atingere neplăcută de care avusese parte în orele acelea și să doarmă. Își imagina cu atâta dorință secunda în care pleoapele ei vor cădea liniștite, iar conștiința îi va evada în sfârșit din toată durerea pe care i-o provocase ziua aceea. Anxietatea și frica constantă care îi clădeau personalitatea o lăsau să adoarmă altundeva decât într-un pat, cu ușa închisă, foarte rar. Așa că, obosită cum era, nu reuși deloc să se relaxeze. Tot ceea de ce se găsea capabilă era să privească cerul, din care pastelul răsăritului curgea în cel mai liniștitor mod posibil. Mereu se considerase o persoană a apusului, de altfel nu găsea vreun fenomen natural pe atât de spectaculos- culorile, intensitatea lor, ideea unui ultim spectacol de lumini înainte de beznă era cu adevărat impresionantă. Dar în clipele acelea, se simți mai vie ca niciodată. Prospețimea o invada cu fiecare rază de soare care reușea să pătrundă prin geamul fumuriu, ca o stare totală de euforie și relaxare care îi cuprindea toate celule corpului. Cunoștea starea de pierdere în dimensiuni paralele și uitare, dar luciditatea din secundele acelea era revigorantă. De parcă nu exista un singur lucru dificil sau imposibil de depășit în viața ei.

          Se trezi în fața hotelului ca după un vis ale cărui fire încă stăruiau cu persistență în realitate. Ar fi preferat lumea aceea celei în care trăia oricând și în orice circumstanță, or uitase cu atâta desăvârșire cum se simțea pacea interioară. Era amuzant să își simtă trupul învăluit de liniște în situația ei, dar punea totul pe bulversanta conștientizare a faptului că fusese împinsă de pe o prăpastie cu final atât de clar și supraviețuise. Respira; simțea aerul rece umplându-i plămânii în fața hotelului lui Venier de parcă toată existența lui era o binecuvântare cosmică. Matteo nu o atinse, dar privirea lui era o combinație atât de vulgară între oboseală și furie încât nu era nevoie de cuvinte suplimentare pentru a înțelege că trebuia să se îndrepte spre camera ei. Pășea încet și simțea că picioarele îi calcă pe nori. Unicul lucru care strica atmosfera paradisiacă erau pașii greoi ai bărbatului din spatele ei; de parcă ar fi fugit în condițiile acelea, dintr-o clădire înconjurată și supravegheată până la refuz de oamenii lui Alessandro. Matteo se opri la ieșirea din ascensor și îi înmână cartela cu ajutorul căreia Liz ar fi intrat, în sfârșit, în mica ei grădină a Edenului. Bărbatul urmări mișcările încete cu care aceasta își poziționase cheia digitală și deschise ușa, dar nu așteptă o secundă mai mult- era atât de buimăcit de evenimentele zilei acelea, încât unica speranță și cale de relaxare a lui o constituia Len, așa că anume spre camera ei se îndrepta.

        Elizabeth fu învăluită de mirosul proaspăt din camera ei imediat, de lumina slabă care învăluia formele obiectelor din încăpere.