Cosa Nostra

Capitolul 2

"Act cold and i'll act colder, until you freeze."

-Domnişoară Kane, ce onoare să împart avionul cu dumneavoastră!

Glumi tânărul Kane păşind în spatele lui Elizabeth, entuziasmat de partida de poker care avea să îl declare mai bun ca orice mafiot la jocul bolnăvicios de obsesiv. Elizabeth îşi aranjă ochelarii o ultimă dată înainte să păşească în vehiculul de un negru mat absolut superb şi să întâlnească, ore mai târziu fabulosul Kremlin. Nu îi răspunse lui Peter, tratându-l cu tipica ei indiferență, ci doar se aşeză pe scaunele din piele de lângă fereastră- spera ca norii să îşi facă de cap cu gândurile ei nepotrivite, altfel nu îşi dădea seama cum avea să treacă peste mica ei vacanță în Rusia fără a fi făcut vreo nesăbuință sau fără a se fi condamnat pe sine însuşi şi pe toți cei pe care îi cunoştea la o moarte incredibil de dureroasă, în stil italian.

-Ascultă, Lizzie...

Apelativul folosit de Peter apărut de nicăieri parcă în fața ei îi transformase inima într-un ghem, dar tăcu; îi trezise amintiri care făceau să săngereze un organ pe care, simbolic, nu ştia că îl mai avea şi în a cărui existență îşi pierduse demult credința, dar nu își permise nici măcar o încruntătură către cel de lângă ea.

-Am impresia că vrei să faci o prostie şi nu poți nega- îți ştiu ochii.

Continuarea însă o enervă de-a binelea şi o făcu să vrea să îl poată lovi acolo şi atunci pe Peter peste față. Se ridică în picioare spre a se simți superioară din toate punctele de vedere şi îi spuse pe un ton normal cuvinte impregnate de ură şi autoritate:

-Să fie ultima oară când îți permiți să îmi vorbeşti mie pe o alură atât de personală. Eu pot transforma sângele în apă, Peter, aşa că dacă crezi că voi ezita în a te răni, greşeşti teribil.

Tânărul zâmbi și își întoarse imediat privirea, amintindu-și-o pe amuzanta Elizabeth de douăzeci și unu de ani dansând pe barul din Bastille și urlând că e cea mai frumoasă femeie din lume. Amintirile acelei copile lispite de orice durere și grijă, căzându-i în brațe după o noapte plină îi plutea prin minte acum ca freamătul unor ecouri abia audibile în cursivitatea lumească. Prezența fantomatică a acelei fete îl bântuia încă de prima oară când o surprinse ucigând un om. Privirea ei era chiar mai pierdută ca a lui Robert Kane; atât de lipsită de strălucire, încât era pregătit, în secunda aceea, să încalce promisiunea făcută unchiului său: de a-i oferi conducerea completă fiicei sale, Elizabeth, și de a i se supune ei. Dar să încalce o promisiune făcută lui Mark Kane ar fi durut pentru tot restul vieții. El era genul acela de om care merita mult mai mult de la viață; care nu merita să se nască într-o lume impregnată în sânge, pentru că, contrar absolut tuturor celorlalți, el ura să ucidă, îl durea să vadă sânge și voia să încheie cercul demonic în care tatăl lui îi obligase familia să trăiască. I-ar fi plăcut ca Elizabeth să își continue cariera în management și să aibă un viitor prosper, lipsit de crimă și totuși, cu câteva săptămâni înainte de a fi ucis cu brutalitate îl rugă pe Peter să o accepte pe Elizabeth la conducere. Tânărul îi promise că o va face, iar ea... ea se instală mai repede decât s-ar fi așteptat cineva şi acceptă violența aceea exagerată a Mafiei Americane, prăbuşindu-se într-o lume condusă de durerea pierderii părinților ei, pentru că atunci când pierzi unicii oameni pe care îi iubeşti, fie pierzi credința în viață, fie o pierzi pe cea în valoarea umană, iar Elizabeth rămase fără ambele. Peter nu avea idee de ce unchiul său îşi schimbase atât de brusc părerea despre ceea ce ar trebui sa facă fiica lui, dar cert este că o făcuse şi se asigurare că toți îi ştiu dorința. Tânărul Kane trăia cu speranța continuă că în verişoara lui mai exista lumină şi totuşi de fiecare dată când o vedea sau auzea credința lui părea tot mai mult un simbol al unor timpuri pierdute şi apuse. Se ridică fără a mai scoate vreun cuvânt şi se îndreptă spre una dintre extremitățile avionului, preferând să îşi ocupe mintea enumerând diverse trucuri de poker. Cât de mult îşi dorea să joace cu Alessandro Venier şi cu Anatoly Volkov şi mai presus, cât îşi dorea să îi bată. Îi ura pe ambii atât de mult, încât nu l-ar fi deranjat deloc ca miza jocului să fie un glonț, or ar fi ucis cel puțin unul dintre cei doi. Nu avea vreun motiv întemeiat să îl disprețuiască pe rus, ci era mai mult captiv într-un joc de mândrie şi prejudecată.