Cosa Nostra

Capitolul 13

    "revenge is not good, Matilda.
Believe, it's better to forget."

   Alessandro ardea din priviri figurile celor patru persoane din încăpere. Ochii lui albaștri aveau încă o dată efectul acela incendiar,inexplicabil, care te măcina până în măduva oaselor, care te durea. Elizabeth nu avea puterea de a-și ridica privirea spre bărbatul din fața ei, așa cum nu avea puterea de a se ridica de pe scaunul moale, din piele neagră. Trecuse aproape o săptămână de la incident, însă efectul traumei părea să o lovească în valuri; îi era imposibil să își revină, să simtă sau să gândească. Gura îi era uscată, iar capul îi era înțepenit de mici explozii pe fiecare porțiune pe care o simțea și totuși Venier o obliga să fie acolo, să își amintească fiecare informație care l-ar putea ajuta. Elizabeth nu voia să treacă din nou prin scenele cutremurătoare; mintea îi crea un blocaj imposibil de penetrat, clădit din durere și frică, din vocea ironică și rece a doctorului, din acul pe care i l-a implantat fără nicio milă în braț. Își strânse ochii și înfrână cu greu lacrimile și suspinul care implora eliberare.

    —Repet, aminteșteți orice cuvânt pe care l-ai auzit! Liz voia să urle, să îl bată, să îi distrugă perfecțiunea cămășii albe cu propriul sânge și să plângă. Dumnezeule, câte lacrimi avea atunci la dispoziție!

    —Am ajuns în situația aceasta din cauza ta. Pentru că tu ai impresia că ești cu milioane de ani lumină înaintea tuturor. Pentru că m-ai împușcat.

    Liz storcea cuvintele din propriul gâtlej; o sufoca să vorbească sau să își ridice ochii pentru a îl confrunta, dar nu își permitea să fie bătaia lui de joc în fața celor mai importanți oameni din casă.

   —Nu erai tu cea care implora tortură și durere,  Elizabeth?

   Îl ura cu toată ființa ei și fiecare fibră a trupului ei urla răzbunare. Blonda nu înțelegea care dintre ei doi era cu adevărat închis la minte, nu își dădea seama cum persoane mature, adulte ca ei nu păreau să se perceapă reciproc în niciun fel. Da, erau inamici de moarte, dar simțea că vorbește cu un perete absolut mereu.

   —Repet, nu țin minte nimic.

   Își calmă tonul instant și respiră profund. O greutate incontestabilă îi apăsă creștetul capului și amețeala îi cuprindea treptat întreg corpul. Își amintea replica lui Federico Portabello perfect, așa cum își amintea și haosul din penibila ei cameră de operație. Se întreba dacă doctorul a avut într-adevăr curajul de a trăda pe cineva ca Alessandro Venier și zâmbi penibil și pierdut, în timp ce chipul ei palid era îndeaproape analizat de diavol însuși.

    Pufnetul lui o trezi din mica transă și o cutremură. De fapt, îi afectă pe toți- Cassandra își coborî privirea în pământ într-o secundă, Matteo își încordă mâinile masive pe speteaza scaunului, iar Nicolo înghiți în sec, vizibil și sonor.    Ochii reci se ațintiră imediat pe chipul tânărului, iar Liz putu să jure că surprinse în ei, pentru o secundă,  licărul sadic, tipic celui care observă că provoacă frică. Alessandro era conștient de acest lucru și îl exploata la maxim; Elizabeth era doar încântată de faptul că reuși să citească ceva pe chipul lui; că el nu era la fel de gol pe cât credea, că și el era capabil să gafeze. Pentru că asta fac oamenii atunci când simt- greșesc.

     — Spionii tău au aflat ceva?

    Brunetul îl privi pentru câteva secunde, apoi dădu descurajat din cap. Era clar că nimeni din acea încăpere nu avea idee cine și ce circumstanțe au cauzat atacul de săptămâna trecută, dar toți păreau din ce în ce mai stresați cu fiecare secundă în care Alessandro îi obliga să fie acolo. Venier zâmbi; era atăt de furios, încât buzele lui se curbară automat, ironic și nebunesc.