Cosa Nostra

Capitolul 1

"I wanted to write down
exactly what I felt but somehow the paper stayed empty. And I could not have described it any better."

Frica îi exalta porii într-un mod care făcea ca mintea lui să plutească între delir şi nebunie pură. Ştia totuşi cu cine se confruntă şi, mai bine de toate, ştia că atunci când te joci cu focul, te arzi, iar el, săracul, se jucase cu cea mai focoasă femeie pe care o cunoscuse lumea. Într-un impuls de adrenalină, îşi ridică ochii de la pământ şi o privi sfredelitor, urlându-i cu o putere venită pur din durere:

-Ştii ce văd când te privesc?

Ea zâmbi, un zâmbet chiar mai pierdut în mrejele nebuniei decât privirea lui şi ridică o sprânceană, întrebător, aşteptând nerăbdătoare răspunsul bărbatului care o trădase.

-Frica şi disperarea unei mici, pierdute orfane. Practic scuipase cuvintele, aşteptând reacția ei, urma de durere pe care spera să o surprindă în ucigătorii ei ochi verzui la auzul dureroaselor cuvinte. Ceea ce el nu ştia, însă, era că Elizabeth Kane nu mai avea cum să simtă suferința, nu mai avea de unde, pentru că sufletul ei se pierduse de mult într-un întuneric abisal, în care unica dorință care mai sălăşluia era animalica necesitate de sânge şi răzbunare, aşa că unica ei reacție fu un râset deloc forțat şi o replică care făcu omul înlănțuit din fața ei să vrea, acum mai mult ca niciodată, să plângă până moare de deshidratare.

-O, nu, dragule. Aşa va arăta privirea copiilor tăi când le voi trimite într-o cutiuță drăguț amenajată ochii şi urechile tale. La urma urmei, acele organe ți-au făcut cel mai mare rău.

Femeia îi privi disperarea şi afişă unul dintre acele zâmbete inocente care speriau pe angajații ei de moarte. Păşi autoritar pe lângă omul distrus, lăsând în urmă doar ecoul produs de tocurile ei infernal de înalte şi un ordin scos nonșalant, de parcă ar fi cerut vreo cafea:

-Ştiți ce aveți de făcut. În ceea ce ține de cutiuța pentru prețiosul nostru cadou, să mă consultați pe mine.

Însuflețit de durerea şi spaima pe care şi-o închipui pe chipul fetiței lui de doar şapte anişori la vederea organelor pline de sânge uscat, la inhalarea mirosului dezgustător de carne în putrefacție şi la trauma psihologică pe care scena i-ar fi sădit-o adânc în inimă îi urlă:

-Poate crezi că controlezi cine moare şi cine trăiește, dar diavolul e numai unul şi acela e Alessandro Venier, iar el te vrea moartă.

Ea se opri din mers şi, placid şi rece, cum obişnuia să vorbească, îi spuse, fără a se întoarce:

-Unde diavolul nu reuşeşte, iadul trimite o femeie.

Îşi continuă drumul spre ieşirea din catacombele conacului şi se îndreaptă spre şedința ce avea să definească următoarea ei mişcare. Nici măcar Isaac Newton nu ar fi putut calcula cu exactitate câți litri de sânge pătau cimentul acelor tuneluri sau câte generații îl folosiseră drept loc de tortură. Îi plăcea frica pe care o trezea în subalternii ei şi nu o deranjau absolut deloc privirile lor tremurânde sau piedestalul pe care o plasaseră ei de câțiva ani. Intră în încăperea uriașă, amenajată de ea însăşi şi îşi ocupă locul de drept- în capul mesei, sub capetele plecate ale informatorilor şi strategilor ei.

-Salut, scumpo. Apelativul folosit de bunicul ei o făcu să îl atace cu o privire mortal de fioroasă pe bătrân, retezându-i imediat elanul.