Cosa Nostra

Capitolul 3

"Power is power."
-Cersei Lannister

   Deşi îl ura din toată inima, Anatoly nu era atât de diferit de ea. Desigur, el era un bătrânel dezgustător şi pervers, însă mai era puternic şi rău, iar asta îl unea de Elizabeth. Stătea de cinci zile într-o cameră dezgustătoare cu o cătuşă ce îi lega glezna de un stâlp uriaş. Alți trei asemeni lui susținea acoperișul hambarului în care era închisă.  Era mai mult decât conştientă că deshidratarea şi condițiile igienice jalnice ar fi putut-o lăsa inconştientă  oricând, deci unica ei conexiune cu realitatea erau mizeriile care îi aduceau minimii nutrienți de care avea nevoie. Îşi analiză rănile şi scrâşni din dinți- avea una din unghii scoasă complet din carne, păstrată în buzunarul din spate al șorților, iar rana deschisă de la cap îi crea amețeli, deşi slabe, deranjante şi continue. Avea zgârieturi pe picioare din cauza drumului prin pădure prin care a târât-o imbecilul acela şi, pe deasupra, mai avea şi vânătăi din cauza loviturilor lui dese- se pare că masculii proşti mai sunt şi mai irascibili. Avea halatul din satin în totalitate sfâşiat şi găsi amuzant că încă îl poartă, deşi era o grămadă de mizerie în plus pe umerii ei. Şorții şi maioul din mătase de pe ea se arătau, totuşi destul de rezistenți- în afară de murdărie, erau  încă destul de compacți. Tresări când auzi scârțâitul uşii uriaşe din camera alăturată şi, prosteşte, îşi rearanjă postura şi îşi aşezase mâinile în poală.

   -Mâncarea, cățea. Nu își permitea absolut deloc să arate slăbiciune în fața bărbaților care se schimbau periodic- probabil pentru propria siguranță, de aceea nici nu se uita la farfuria murdară atâta timp cât ei se îmbătau cu credința că o țin captivă pe regina lumii interlope a Americii, rânjindu-i și insultând-o.

   -Toți vor ști că Elizabeth Kane nu este nimic mai mult decât o insectă sub papucul Rusiei. Asemeni tăticului său, o fricoasă incapabilă.

   O duruse ireal de tare numai să audă referința atât de urâtă la omul pe care ea l-a iubit mai mult decât orice, încât necesitatea asuprită de a urla îi făcu dinții să se adâncească imediat în buza uscată. Tot ce vedea acum în fața ochilor era sânge. Voia sângele lor pe mâinile ei, pe conștiința ei. Suferința, totuși, era un sentiment de o slăbiciune mult prea mare ca să își permită să îl arate brutelor din fața ei, așa că se ridică în picioare și, în ura ei deplină, spuse un simplu:

   -Priviți-mi chipul. Va fi ultimul pe care îl veți vedea înainte să muriți. Se așeză imediat înapoi, în stil turcesc și, cu o liniște anormală, reuși să apuce farfuria albă, roasă înainte unuia dintre bărbați și să îi arunce lichidul verde exact peste piept și față. El mârâi, iar prietenul lui sări spre a o lovi pe Liz cu o față pe care oricine ar fi atribuit-o unui sociopat, cu ochii injectați și maxilarul încleștat, de parcă chiar el ar fi fost victima acțiunii femeii. Cel acoperit de grețoșenia vernilă, îl opri imediat și, într-un rânjet care nu o mișcă absolut deloc pe Elizabeth, îi spuse râzând:

-Stoy*. Anatoly ne-a spus să îi lăsăm lui partea cu șifonatul. Acum idioata nu are mâncare, iar asta e o pedeapsă suficient de mare. Ștergându-se o ultimă dată pe față cu mâineca puloverului, se întoarse și ieși din camera, lovindu-și prietenește camaradul retardat pe spate și spunându-i, în râsete cât de mult a speriat-o pe  Kane.

   Elizabeth conștientiza faptul că avea să rămână fără puțina mâncare care și așa nu îi ajungea, însă refuza să regrete. Ceea ce făcuse îl irită suficient de mult pe unul dintre bărbați încât să fie mulțumită și să uite de stomacul care voia atât de mult mâncare. Își scoase unghia din buzunarul din spate al șorților și scrijeli, pentru a cincea oară de când se afla aici, lemnul stâlpului de care se rezuma. A decis că ar fi fost mai puțin dureros să își rupă una dintre unghiile roșii și lungi încă de la început pentru a însemna fiecare vizită a soldaților, ei reprezentând unica dovadă a conexiunii ei cu timpul, atâta timp cât se lua după considerentul că ei veneau o dată pe zi pentru a-i da mâncare. Reieșea că stătea aici de cinci zile blestemate, în neștiință totală- erau Peter, Matthew și John morți? Erau conștienți cei de acasă de ceea ce întâmpla? Rânjea oare Thimoty Fairchild, gândindu-se la câtă dreptate avea când a avertizat-o pe Elizabeth să nu se joace cu Anatoly? Reuși să lege totuși câteva lucruri cap la cap- rusul avea mult mai multă putere în țara lui natală decât ar fi crezut Liz- cei de la aeroport l-au anunțat imediat că au venit, iar cei de la hotel au făcut probabil același lucru; minim zece din soldații cu care a venit erau morți cu siguranță și asta doar dacă lua în considerare că bărbatul a dus-o prin vreo ieșire ascunsă a hotelului afară, iar cei cinci bărbați care supravegheau ușa exterioară a hotelului nu au observat nimic și au rămas în viață. Dar și asta era puțin probabil- dacă Anatoly ar fi comandat omorul a cincisprezece oameni, ce ar mai fi contat cei  cinci, care oricum reprezentau o legătură destul de strânsă cu America? Gândurile o omorau și simțea că înnebunește cu o rapiditate înfricoșătoare, iar liniștea o făcea să audă atâtea voci odioase, de la bunicul ei urlându-i că este o fricoasă și că este o rușine din cauza faptului că nu a găsit o cale de a scăpa, la membrii consiliului spunându-i cât de stupid este că nu i-a ascultat, la Margery, râzându-i în față și reproșându-i că aduce rușine familiei Kane prin simplul faptul că și-a permis să fie bătaia de joc a lui Anatoly. Fiecare cuvânt care îi inunda mintea, părea să o taie, iar ea era incapabilă să facă ceva. Enumera în minte orice informație pe care o avea și oricum nu găsea nicio soluție- văzuse exact șase fețe diferite de când era aici și merse din mașină până în hambar prin pădure vreo douăzeci de minute, cotind în multiple direcții de mii de ori. Era clar că cel puțin șapte oameni înconjurau dărăpănătura din lemn în schimburi la fiecare patruzeci și opt ore, însă ceva nu se lega. Ei îi aduceau mâncarea aceea grețoasă de cantină și mâncau și ei de cel puțin trei ori pe zi, ceea ce ar fi imposibil dacă ar fi trăit la jumătate de oră de civilizație, așa cum presupunea, deci era ceva prin apropiere, vreo cabană în care stăteau și soldații, pur și simplu ceva. Ura să nu știe exact cum stăteau lucrurile și aproape că îi veni să urle. Apoi îi veni o idee. O idee bolnavă și nepotrivită, însă cu adevărat unica care ar fi putut-o ajuta să iasă din locul acesta, ca să exploreze împrejurimile și să își estimeze șansele. Stătea legată de stâlp, exact sub începutul șirului de ferestre ce reprezentau, în fapt tot planul ei. Știa că dacă ar fi lovit lemnul putred măcar și de câteva ori cu puterea suficientă, ar fi reușit să destabilizeze sticla cel puțin geamului de deasupra ei, de aceea, oricât de stupid ar suna, începu să mimeze un tușit excesiv și răsunător de fiecare dată când piciorul ei lovea peretele șubred. Până și această parte a planului ei îi conferea o informație valoroasă- dacă soldați ar fi încercuit într-adevăr întreaga clădire, tremurul lemnului i-ar fi adus imediat aici, însă nu a făcut-o, ceea ce înseamnă că avea foarte mare dreptate când considera că era vreo căsuță în care stăteau gărzile. Ipoteza că cel mult doi oameni stau și o supraveghează în continuu fu și ea confirmată în clipa care scârțâitul ușii îl înfățișă imediat în fața ei pe maniacul care vru să o lovească, cu o privire furioasă. Deși picioarele îi stâteau alungite în față, continua să tușească, cerând apă printre scurtele pauze pe care le făcea. Bărbatul înjură în barbă și își scărpină ceafa în incapacitatea lui totală de a face o decizie, ca în cele din urmă să îndruge câteva cuvinte pentru sine înainte de a fugi pentru a aduce cele cerute, iar Elizabeth surâse. Începu să lovească cu toată puterea de care mai dispunea corpul ei înfometat în perete fără a se opri-era șansa ei. Când auzi geamul desprinzându-se și căzând la picioarele ei într-o mare de cioburi ce îi tăiau gambele și o făceau să scrâncească, răsuflă ușurată. Bărbatul încă nu se reîntoarse, ceea ce însemna că mica lor reședință era la o distanță de vreo șase minute doar dus, iar asta îi oferi un dram de speranță- stupid sentiment, știa, însă destul de necesar acum. Nu avea nicio rană majoră, ceea ce era al naibii de rău. Se uita la bucățile mășcate de sticlă de la picioarele ei și ascunse slaba senzație de frică pentru ce urma să facă, înșfăcând rapid una dintre bucăți în mâini. Își lipi pleoapele una de alta și respiră sacadat înainte să implanteze adânc bucata de sticlă în brațul stâng, strângând dinții și lăsând un mârâit profund să îi părăsească gâtul. O durea; hotărâse totuși că e normal să accepte că suferința fizică nu o făcea să pară slabă, atâta timp cât o ținea sub control în fața celorlalți, la urma urmei nu era un nenorocit de vampir. Cu brațul drept tremurându-i reuși să îndese o bucată din materialul nimicitor în buzunarul șorților, înainte să audă paharul din mâna băbatului din spatele ei făcând contact cu pământul și înjurând de-a binelea de această dată. Nu știa cât de multe văzuse, însă cumva se liniști când el nu se năpusti asupra buzunarelor ei, ci asupra încuietorii cătușei ce o ținea captivă. Pentru fracțiunea aceea de secundă, Liz critică în mintea ei prostia oamenilor lui Anatoly, gândindu-se la cât de mult s-ar fi enervat ea dacă ar fi condus oameni la fel incapabili și atât de puțin dedicați muncii; nu își putea închipui cum aproape zece oameni de ai rusului stăteau acum prin vreo căsuță de pe aici, iar ea se juca atât de ușor cu ei, cu omul pe care îl avea în față. Înjură în gând când o amețeală ucigătoare o făcu să cadă, din picioare cum era, peste spatele bărbatului- malnutriția și pierderea subită de sânge era o combinație mortală în situația ei și cu cât se simțea mai rău, cu atât realiza mai bine că unica ei șansă i se scurge printre degete. Auzi o explozie cutremurătoare al cărui sunet asurzitor părea să se audă atât de înfundată în capul ei. Înjură când se simți aruncată pe jos cu brutalitate, însă sentimentul adus de piciorul eliberat și spatele bărbatului îndepărtându-se de ea în pas rapid spre originea focului a cărui miros dezgustător se simțea tocmai de acolo îi dădu un impuls de proporții, pe care ea îl folosi și îl întinse la maxim. Mergea spre ieșirea din hambar cu mâna dreaptă apăsând sângerarea de la mâna stângă și simțea pietre de tone încătușându-i picioarele și totuși continua. Când lumina de la capătul tunelului o lovi, la propriu, aproape că zâmbi și continuă să meargă cu o intensitate aproape patetică- era evident că în scurt timp ar fi leșinat sub vreun copac și totuși nu voia să conceapă absolut deloc faptul că va cădea în captivitatea lui Anatoly din nou. Întrebările o năpădeau și burboanele de sudoare pe care le simțea curgându-i pe spate și pe frunte îi încingeau porțiunile de piele pe care le atingeau, iar buzele uscate deveneau atât de greoaie încât simți că o să îi cadă de pe față în orice clipă. Dacă nu ar fi fost însăși Elizabeth Kane probabil ar fi plâns în hohote acum, însă ea nu își permitea să o facă. Acum, mai mult ca niciodată, nu voia să moară, or mai avea atâtea promisiuni pe care nu le îndeplinise și atâția oameni pe care ea trebuia să îi facă să regrete că i-au intersectat calea. Tresări când în fața ei apărură bărbați vizibil diferiți de cei ai lui Volkov- fețele și costumele atât de minuțios aranjate o făceau să realizeze că aveau pur și simplu clasa aceea pe care Anatoly nu ar fi putut să o aibă vreodată. Ura din toată inima slăbiciunea pe care o arătă când căzu în genunchi în fața celor trei oameni și suspină. Moliciunea literelor de neînțeles pe care le scoase pe gură cel din mijloc o făcu să vrea să doarmă și să se trezească acasă, în patul ei din mătase roșie cu Anatoly legat cu sârmă ghimpată în fața ei, urlând în agonie. Avea să i se împlinească dorința dacă scăpa din mizeria pe care o prevestea fraza șatenului:

   -Oh Dio, è lei! Il capo sarà così felice.**

   Nu înțelesese o iotă, însă pantoful bărbătesc din piele ce o lovi peste față îi făcu destul de clar că nu ajunsese absolut deloc într-o situație mai bună, ci într-una al naibii de întunecată şi complicată. Liniştea care o cuprinse când îşi închise ochii şi  răsuflul uşurat pe care îl scoase printre buze îi induseră o stare de somnolență aproape dulce.

Matteo, Piedro şi Nicoló se uitau întrebător unul la celălalt, încercând să ridice telechinetic de la pământ fata pe care erau puțin cam dezgustați să o atingă, darămite să o ridice în brațe.

   -Io non la prendo.***
   Cei trei se uitară unii la alții, ca mai apoi să izbucnească în râs şi să privească cu o milă neobișnuită făptura din fața lor. Nu le venea să creadă că au leşinată în fața lor una dintre cele mai mortale femei din lume. Ar fi putut-o ucide acolo şi nimeni nu ar fi ştiut; ea era însă indispensabilă lui Alessandro, iar lucrurile pe care le-ar fi putut face fiecăruia dintre ei doar pentru că nu l-au ascultat ar putea fi catastrofale. Gândul la ordinul lui Venier îl făcu pe Matteo să se aplece imediat şi să îşi pună delicat mâna pe sub genunchii ei, observându-i cu tristețe bucata de sticlă adânc implantată în braț.

- Lei è ferita. Di 'a Venier che arriveremo in Italia la prossima settimana. ****

   Ştiau cu toții care va fi reacția şefului lor la această veste, însă fata plină de sânge din fața lor nu le era de niciun uz moartă.
  Nimeni nu avea idee care erau de fapt planurile mafiotului rus la invitația atât de amabilă la un dineu a forțelor italiene, americane şi spaniole, însă cert este că Alessandro nu vrut să rişte absolut deloc, aşa că i-a trimis pe cei trei şi câteva gărzi de corp să „tatoneze terenul" şi a avut dreptate să o facă, ca de obicei. Volkov nu a avut vreodată în
minte doar „poker şi afaceri".

—————————————————
-Stoy.*- Stai.

-Oh Dio, è lei! Il capo sarà così felice.** - O, Doamne, e ea! Şeful va fi atât de fericit.

-Io non la prendo.***- Eu nu o iau.

- Lei è ferita. Di 'a Venier che arriveremo in Italia la prossima settimana. ****- E rănită. Anunță-l pe Venier că vom ajunge în Italia abia săptămână viitoare.

—————————————————

Sper că v-a plăcut acest capitol! A fost suficient de intens pentru mine). Și m-a amuzat enorm partea Matteo, Piedro şi Nicoló! Cu mare drag.❤️