Cosa Nostra

Capitolul 4

Is revenge a science, or an art?

Sicilia este cea mai mare insulă din Marea Mediterană, din marea M.E.D.I.T.E.R.A.N.Ă. La aproape zece mii de kilometri de conacul Kane. Acolo se afla acum Elizabeth Kane, în reşedință lui Alessandro Venier de la Trapani, la balconul camerei care i-a fost oferită în totalitate în cele câteva zile de când a ajuns în blestemata proprietate a bărbatului pe care îl ura enorm. Nu ținea minte absolut nimic din clipa în care a leşinat până în cea în care s-a trezit într-o decapotabilă, mergând pe malul mării, înconjurată de trei idioți. Îşi amintea totuşi clar fiecare cuvânt pe care l-a dat şi pe care l-a promit, fiecare peisaj pe lângă care a trecut de atunci.

-Degeaba încerci să ții minte câte ceva. Nimeni şi nimic nu mişcă în Sicilia fără ca şeful să ştie.

-Sicilia? Ce dracu'?

Ceea ce simțea Elizabeth era mai mult decât clar şi cu cât mai mult analiza, cu atât mai repede inima începea să îi bată. Îşi observă bandajul de la brațul stâng şi observă rochia roz pe care o purta şi, mai presus, se simțea inexplicabil de curată.

-Şi uite cum s-a trezit.

Ea mârâi, însă insistă să tacă. Ştia la cine se referă prin „şeful" şi s-o creadă ei că ea ar fi vorbit vreodată cu mizeriile de oameni ai lui Venier.

-Îmi plăcea mai mult când o aveam leşinată la picioarele noastre.

Replica o făcu să îşi atace cu unghiile palma fină şi să îl ațintească pe brunetul de la volan cu o privire de foc.

-Matteo, amore. Nu o să-mi găseşti numele lipit de frunte, în caz că asta încercai să afli.

     Matteo. Pe el avea să îl omoare după Anatoly şi toți cei care au fost complici la cele câteva zile de iad pe care a fost nevoită să le îndure. Auzi un ciocănit în uşă şi urlă, aşa cum obişnuia să facă în zilele precedentele în cazul în care la uşă nu era Francesca:

-Spune-i lui Venier să se ducă dracului!

Nu urmă însă tipica bătaie succesoare şi amenințarea, ci uşă căzu, la propriu la pământ, făcând-o pe Liz să tresară şi să se îndrepte imediat spre centrul încăperii.

-Poți să îi spui chiar tu.

Tenul fetei căpătă o nuanță palidă la auzul vocii care o cutremură, la vederea ochilor care acum emanau furie prin fiecare nuanță de albastru pe care ea continua să o descopere în ei. Era înalt şi era fioros şi era gata să se năpustească asupra gâtului lui ei, iar asta era clar strict din modul în care vena de pe gât îi zvâcnea ireal de tare. Într-un gând prostesc, Liz se întrebă dacă poate să îl enerveze suficient de tare încât vena să se spargă, iar el să moară. Ar fi făcut totul atât de uşor, de aceea asta şi făcu. Când îl auzi pe Venier mârâind un „Luați-o de aici!" întoarse imediat pe spate unul dintre soldați, iar pe celălalt îl lovi la nas, doar ca să elibereze zona dintre picioare şi să o lovească şi pe aceea. Mâna stângă o durea cu o intensitate ucigătoare şi, totuşi, scurtul moment de adrenalină o ajută cumva. Când cel lăsat la pământ reuşi să se ridice în sfârșit, Alessandro mârâi, din nou, cu un strop de exasperare în glas:

-Dispăreți de aici.

De îndată ce bărbații dispărură din raza ei vizuală, mâinile lui Venier se năpustiră asupra coamei ei proaspăt pieptănate, fixându-i chipul în aşa mod încât ochii ei să se oglindească într-ai lui. Elizabeth îi observă ferocitatea şi întunericul şi sumbrul care îl înconjurau pe bărbatul care nu îi creau cine ştie ce durere, dar mai presus de toate, observă oboseală şi aproape că îi fu milă de pungile de sub ochi. Îi fu milă că un om atât de trist ca Alessandro Venier va cunoaşte intensitatea furiei ei.