Cosa Nostra

Capitolul 18

"you can love a monster,
it can even love you back,
but that doesn't change its nature."

Cafeaua neagră era, cu siguranță, cea mai puternică amintire a lui Elizabeth de acasă. Nu era vreun specific american, dar un espresso amar, new yorkez, era cea mai bună băutură pe care avusese vreodată ocazia să o bea. Puternic... ca un glonte. Până și apa avea un gust aparte; o simțea atât de dură în comparație cu gustul fin al boabelor. Toate gândurile acestea, pe care la moment le considera extrem de stupide, trepidau în capul lui Liz în timpul micului dejun. Situația era atât de stresantă, încât nu era nimic altceva pe care să își fixeze atenția decât pe lucrurile mărunte și neimportante- Alessandro era la masă pentru prima dată în aproape două săptămâni. Valentino încercase să destindă atmosfera cu un: "Șeful s-a trezit din morți!", dar nu a primit mai mult decât un mârâit fioros. Asta era Venier în dimineața aceea- un animal rănit prins în cușcă, a cărui furie părea să plutească în valuri prin toată încăperea.

—Cred că avem nevoie de o ședință. În familie. Haosul din ultima lună se cere discutat și rezolvat. Pronto.

Eleanor avea unele mimici dedicate în special lui Elizabeth. Pronunțase cuvântul "familie", ațintindu-și ochii veninoși cu răceală pe Liz, dându-i de înțeles că era singurul intrus la toată întrunirea aceea.

—Nu îți face griji pentru probleme organizatorice, cuginetta. Nu te privesc.

Printre toate respirațiile întretăiate și privirile rezervate aruncate asupra lui Len, Elizabeth fu unica care eliberă un chicotit copilăresc, foarte amuzată și mulțumită de modul în care decurseseră lucrurile. Scorpia aceea merita să fie pusă la punct. Niciun alt cuvânt nu mai fusese scos pe tot parcursul micului dejun, or toți simțeau presiunea nervilor lui Alessandro pendulând deasupra lor, asemeni unei ghilotine. Cele douăzeci de minute trecură cu o lentoare ucigătoare, dându-i lui Liz timpul necesar pentru a număra toate cele șaptezeci și șase de bule de aer din jumătatea de croissant din farfuria ei. Recurgea la tot felul de metode pentru a scăpa de plictiseală.

În secunda în care Cassandra se ridică de la masă, fu deschisă unda verde și pentru ceilalți. Tensiunea abia începea să se risipească când ghilotina lui Alessandro coborî necruțătoare pe nimeni alta decât Elizabeth.

—Domnișoară Kane, o vorbă?

Liz aproape că vru să îl roage pe Matteo să o salveze sau, și mai bine, pe Eleanor să sară la bătaie. Ar fi fost memorabil, dar și cea mai bună metodă de a scăpa din ghearele bestiei.

—Pot să refuz?

Venier nu avea chef de obișnuitele lui jocuri și confruntări cu Liz, așa că o privi plictisit și deloc impresionat, făcându-i semn cu mâna să ia loc.

—Prefer să stau în picioare.

—O să mă asculți vreodată? Cred că am avut un vis despre asta. Era fantastic.

Alessandro ar putea deveni foarte ușor un exemplu al tulburării bipolare; al ei sau al sociopatiei. Era ceva ieșit din comun la modul în care alterna între stări și personalități cu atâta ușurință, fără a observa măcar. Din păcate însă, nu era atunci vremea să analizeze toate cele un milion de lucruri greșite cu Venier.

—Fantastic e cuvântul-cheie. Fabulos, ireal, ficțional, imaginar.

—Impresionant, domnișoară Kane. Nu te-aș fi crezut genul de persoană care umblă cu dicționarul explicativ în format de buzunar.