Cosa Nostra

Capitolul 12

...betrayal, that's the true art of human life.   

    Elizabeth își simțea gâtul uscat și pleoapele greoaie, umărul drept încins de o durere de neimaginat și mușchii picioarelor la marginea unei explozii. Întregul corp îi tremura în agonie pe o suprafață tare, greu de suportat și perceput. Nu avea curajul sau forța să își deschidă ochii, însă frica o cuprindea tot mai mult cu fiecare clipă care trecea, fiecare clipă în care își dădea seama că nu e în camera de la conac. Auzi un râset înfundat, răutăcios, în apropierea ei imediată și tresări, ca într-un spasm prelungit.

    —Dio, Lucia! Cât a spus Venier să o ținem așa?

    Vocea reverberantă a bărbatului o cutremură pe Liz din temelii, în timp ce blonda buclată de lângă ea lăsă un chicotit forțat să îi părăsească buzele. Mângâie fruntea transpirată a lui Liz și regretă atunci enorm că se băgase în epopeea mortală a mafiei italiene. Pronunțase tare și clar Jurământul lui Hippocrates cu doar 3 ani în urmă, iar acum era într-o pivniță deplorabilă făcându-i treaba murdară lui Venier. Îi mai lipsea doar dramul de curaj pe care nu îl avuse toată viața, de altfel, pentru o pune pe tânăra din fața ei pe morfină. Nu voia să își imagineze prin ce durere trebuia să treacă Liz atunci, dar tenul alb și sângele închegat din umăr îi dădeau o idee suficient de clară.

    —Dottore, poate ar trebui să începem. Stă leșinată în fața noastră de câteva ore.

     Elizabeth îi auzi vocea tremurată și nu întârzie să se întrebe ce căuta o ființă atât de firavă acolo. Încă îi simțea mâna fină pe frunte- căldura aceea îi făcea, într-un mod inexplicabil, bine. Lăsă un suspin gutural să îi părăsească gâtlejul când simți un ac kilometric străpungându-i umărul.

     —Repet, cât a spus Venier să o ținem așa?

    Glasul mult mai sever de această dată făcu degetele subțiri să tresară pe pielea încinsă lui Liz. Lucia se temea într-un mod de neconceput de Alessandro și de fantastică ființă din fața ei- Federico Portabello.

    —A spus să așteptăm până când urlă de durere și imploră milă.

     Elizabeth deschise ochii larg în secunda aceea, iar sentimentul de angoasă nu întârzie o secundă să apară. Simțea fiecare celulă a corpului ei împânzită de o stare pe care o mai cunsocuse doar atunci când își implantase singură o bucată de sticlă în mână- produs al unui alt plan eșuat; era durerea aceea incontestabilă, care te pune între dorința de a muri și de a înnebuni. Corpul ei nu mai era al ei; era o închisoare cusută cu agonie și tortură, din care nu exista scăpare. Gâtul implora să elibereze un urlet în care să canalizeze sfârtecarea interiorului, dar toată energia ei stătea în acele mici boluri de cristal, verzi, ațintite pe bărbatul îmbrăcat în alb din fața ei. Ancore de oțel păreau să îi tragă pleoapele în jos, însă o frică de necontestat de întuneric o atacă fulminant. Nu se temuse de el niciodată, pentru că fusese mereu învățată că familia ei controlează tenebrele și că niciun monstru nu va îndrăzni vreodată să își atace prințesa. Povestioara stupidă și infantilă îi protejase copilăria, moartea părinților ei o apărase de atunci, dar acum? Cine era acum să o protejeze de beznă, când cel care o controla era cel mai mare coșmar al ei? Era mică și neajutorată într-o lume atât de mare și maleabilă, într-o lume căreia nu putea să îi pese mai puțin că ea e Elizabeth Kane. Obosise atât de mult să fie un simplu pion pe tabla de șah a lui Alessandro, mai ales atunci când fusese sigură întreaga ei viață că avea importanță unei regine, că era unica capabilă de absolut orice mișcare. O durea și nu înțelegea de ce și când viața ei se transformase într-un circ ieftin. Atunci când a fost capturată de Venier sau atunci când i-au murit părinții? Era atât de goală și totuși ținea atât de multă suferință în interiorul acela blestemat încât clacă acolo, într-o milisecundă și urlă. Plânse sugrumat și strigă de parcă propria viață depindea de asta; dar nu pentru milă sau ajutor. Nu, îi vorbea lui Alessandro, într-un ultim gest de nebunie curată. 
    Lucia și Federico tresăriră când blonda semi-moartă de pe targă începu să urle: "Te voi omorî, Venier! Mă auzi, nenorocitule?". Portabello era impresionat doar de forța și rezistența colosală pe care o avea fată- medical era aproape imposibil să ai atâta putere câtă avea ea, în condițiile acelea. Mica ei scenetă, însă, nu îl lăsă deloc interesat. Știa foarte bine cine e fata, deși de obicei nu cerea informații despre pacienții lui; lucrând pentru mai mult de o familie importantă a mafiei, nu voia vreodată să riște să aibă informații necesare vreunei case. Știa că în secunda în care va afla numele vreunui pacient adus de Alessandro Venier, mâinile, picioarele și capul lui își vor lua adio de la restul corpului. Privea fascinat mica făptură de lângă el- Lucia Cardiano era absolut terifiată de scena demonică ce i se desfășura în fața ochilor. Nu îi dădea mai mult de cinci ani în lumea aceea; ar fi ajuns să își dea viața pentru un pacient mult mai repede decât să îl tortureze în favoarea vreunei familii mafiote. Federico știa că el era unicul motiv din care blonda aceea minionă nu zăcea încă într-o groapă.