Cosa Nostra

Capitolul 17

paint me as a villain...

     Îl ura pe Alessandro, iar acesta era un lucru foarte bine cunoscut, însă de la ultima lor interacțiune simțea mai mult decât repulsie față de bărbatul acela; îi era greață numai să îi audă numele sau să își imagineze ochii lui pătrunzători asupra ei. Întregul ei trup era străbătut de fiori numai la amintirea persoanei lui și, într-un mod ireal de intens, îl învinuia pentru toată scena tulburătoare prin care fusese nevoită să treacă. Conștientiza faptul că era în lista ei de dorințe să se răzbune pe omul lui Anatoly și totuși până și acest lucru o făcea să îl vadă pe Alessandro drept o bestie cu gheare veninoase, care plănuise totul anume pentru a o tulbura pe ea în acel hal.

  Dumnezeule.

  Nu îi venea să creadă că se afla sub acoperișul lui. Nu îi venea să creadă că se plânsese ca un copilaș stupid timp de luni întregi, fără a face cea mai mică încercare de a evada de acolo și nu înțelegea ce naiba se petrecea cu ea; ce anume o transforma într-o păpușa atât de moale și maleabilă. Se simțea de parcă Venier reușea să îi controleze nu numai exteriorul, dar și interiorul. Îi încurca până și mai mult firele deja încâlcite. Respira greoi și se întreba dacă greutatea năucitoare, care îi apăsa sternul era cauzată de învălmășeala de gânduri care o terorizau. Folosea interjecția "Dumnezeule!" atât de des încât i se părea amuzant- nu era o persoană religioasă, deloc chiar. Era ceva la toată durerea ei înăbușitoare, care o lipsea total de speranță și, prin urmare, de credința în vreo forță superioară care să asigure echilibrul universului. Era atât de sigură că nimeni nu ar fi făcut dreptate pentru ea, mai ales în lumea nemiloasă din care făcea parte. Pumnii i se strângeau dureros în fața neputinței.
    
     Cel mai plăcut lucru în toată clădirea aceea era balconul- mirosul de mare și briza caldă nu erau lucruri de care se putea bucura în fiecare zi acasă, așa că nu ezita să petreacă ore întregi pe balansoarul confortabil. Se simțea ca o bătrânică trecută prin viață, contemplând asupra unor povești fantastice din tinerețe, cu ochii ațintiți pe valurile molcome, străvezii.

Dar Elizabeth știa că nu ar fi ajuns vreodată o băbuță fericită. Și Elizabeth știa că tot ceea ce simțea atunci era asemeni calmului înainte de furtună, or simțea țesându-se în ea o furie de nestăvilit. Intră în camera ei cu respirația întretăiată, încercând să se agațe parcă de orice imagine sau obiect care o înconjura- putea să se joace cu sticla, dar o făcuse deja în trecut și nu îi făcuse întocmai plăcere; sau cu lampa, dar nu era cel mai practic obiect. Avea un stilou totuși pe noptieră, iar stilul straniu al lui Alessandro îl făcuse să fie o peniță cu un vârf deosebit de ascuțit. Liz zâmbi, ca un maniac aproape, și simți ușor adrenalina cuprinzându-i fiecare celulă, în timp ce mintea ei amorțită era împânzită, pentru prima oară după foarte mult timp, de fiori reali, electrizanți. Nu era nimeni în fața ușii, dar era sigură că s-ar fi întâlnit măcar cu cineva în fața ascensorului, așa că ieși cât de lejer putu din cameră, spre a nu atrage excesiv de multă atenție asupra ei. După cum presupuse, imediat ce ieși din camera ei, doi bărbați îmbrăcați în negru porniră furioși, cu mâinile în dreptul armei spre ea.

  —Cer să îl văd pe Alessandro.

  —Ceri? Îți pare că ești în măsură să ceri lucruri?

  Elizabeth găsea amuzant că simpli servitori ai lui Alessandro își permiteau să îi vorbească mult mai urât decât o făceau înșiși membrii familiei Venier; orgoliul lor stupid îi amintea de casă, de oamenii care făceau teribila greșeală de a o subaprecia. Femeia tăcu, or nu avea în plan să își cheltuie energia pe ființe irelevante. Contrar așteptărilor lui Liz, celălat brunet nu continuă să o enerveze, ci o împinse spre ascensor cu un pufnet iritat.