A doua şansă

Capitolul 11

     Această jumătate de an petrecută împreună i-a făcut să treacă prin multe întâmplări. Emilia chiar a dat dovadă, până acum, de calm, răbdare şi iubire faţă de Răzvan şi de ceea ce făcea el. L-a ajutat când avea nevoie, l-a adus pe calea cea bună, când el o lua pe un drum greşit şi îl scăpa de probleme şi de persoanele care îi făceau rău şi continuau să nu-l lase în pace. Îl proteja cu dragoste şi, încet-încet, a început să-l iubească, iar acum era îndrăgostită nebuneşte de el.

     Chiar dacă arăta optimistă în legătură cu viitorul, defapt nu era. Îşi dorea şi avea o voinţă de fier ca, atunci când se va trezi, să se întoarcă în acest oraş. I s-a oferit o şansă la a mai trăi în continuare, i s-a oferit, de asemenea, şi o portiţă spre a-şi îndeplini dorinţa, acum poate avea totul: o nouă viaţă şi fericire. Suferind mult înainte şi înfruntândo viaţă foarte urâtă şi foarte grea, de acum va avea şansa să trăiască şi ceva mai frumos.

     Ceea ce va urma, va fi mai greu pentru ei, în aceste luni care au mai rămas. Nu vor mai fi probleme ca până acum, dar ea va simţi o mare durere, deoarece timpul ei ca spirit şi scopul ei sub această formă se apropie de final.

     Primele opt luni nu a avut asemenea greutăţi şi se simţea foarte bine lângă Răzvan. O dată pe săptămână se vedeau în mintea lui şi se bucurau de atingerile fiecăruia, dar de ultima oară când a ieşit din mintea lui, a început să se simtă ciudat. Avea senzaţii de adormire pe veci. La început nu erau aşa puternice, dar cred că trebuie să vă prezint cum s-a întâmplat totul.

     Cum am mai precizat, au trecut opt luni de când ea are misiunea de a-l proteja pe băiat. Ea era încă în subconştientul lui şi după ce a ieşit, el a adormit, ca de obicei, deoarece asta îi provoca foarte multă oboseală, dar ea a început să se simtă mai slăbită şi nu ştia de ce.
     În acea seară, a început să aibă ameţeli şi nu mai avea nicio putere  de a mai face ceva. Nu mai putea sta pe picioare, trebuia să plutească că să se mişte. Câteva zile a ţinut-o aşa până când el, observând comportamentul neobişnuit pe care îl avea, a început să aibă întrebări şi bănuieli, iar la un moment dat a întrebat-o:

     -Emilia, draga mea, ce ai păţit? Eşti mai palidă, ca de obicei, mai obosită. Acum pluteşti  mai sus şi nu te mai apropi de pământ şi abia mai vorbeşti cu mine. Ce s-a întâmplat? Îmi poţi spune. Poate te pot ajuta cu ceva.

     Ea nu i-a răspuns, doar l-a privit trist câteva secunde. A aflat ce are. Îngerul acela a mai ajutat-o şi acum dându-i un alt răspuns, de data asta, la cererea ei. Se uita la Răzvan îndurerată şi cu o mare părere de rău, deşi vina nu era a ei sau a cuiva. A înghiţit în sec, apoi cu o voce stinsă şi uşor răguşită şi slabă i-a răspuns:

     -Ştiu că e devreme, dar, totuşi, nu mai e mult până nu voi mai fi un spirit şi deja am început să mă simt destul de rău. Corpul meu se reface după accident, încet, dar sigur. Mai sunt doar patru luni  mai exact până mă reîntorc în corpul meu, iar în tot acest timp voi fi din ce în ce mai slăbită şi nu voi mai putea intra în mintea ta. Pot muri sau, mai rău, putem muri amăndoi. Astea sunt regulile, nu le putem încălca. Vreau o viaţă normală. Ce am avut înainte şi ce am acum nu se poate numi o viaţă de adolescent. Am avut parte de lucruri pe care nimeni nu trebuia să le suporte, dar nu regret nimic. Dacă nu ar fi avut loc toate acele evenimente, nu m-aş fi îndrăgostit aşa tare de tine şi nu am mai fi avut parte de toate acele momente frumoase. Nu vreau ca asta să se termine, dar totul are un sfârşit. Din cauza asta mă simt aşa. Timpul nu mai e mult şi, uşor-uşor, sufletul meu va fi atras în corp şi tot ce ţi-am spus la început se va adeveri. Îmi pare aşa de rău!

     Cu ultimele cuvinte rostite, ea a vărsat o lacrimă pe care el a prins-o şi, sub ochii lor, aceasta s-a transformat în cristal pur. Aşa au făcut toate lacrimile ei şi, unindu-se, au format un cristal potrivit la mărime, strălucitor ca zăpada sub razele argintii ale lunii, iar pentru el, de acum asta va avea o semnificaţie sentimentală foarte mare. Ea a plâns şi mai tare, iar în mâinile ei, suspinele i-au devenit un fir subţire tot de diamant, iar unit cu ceea ce avea el, s-a format un superb colier. Fata l-a privit melancolic şi i-a prins acest mirific lănţişor de gâtul lui, şoptindu-i la ureche: