A doua şansă

Capitolul 18

Ajuns acasă, Răzvan era schimbat. Lumina aceea, de pe fața lui dispărută odată cu Emilia, și-a găsit locul înapoi în privirea lui. Flacăra care îi alimentase inima atunci, s-a reaprins. Însă, exista o diferență: o umbră de tristețe nu se sfia să îl pătrundă. O văzuse în viață, fericită și radioasă, așa cum nu fusese niciodată. Era bucuros, cu adevărat, pentru ea, mai ales că acum ea avea acea viață pe care o merita.

Îl schimbase apariția ei în viața lui și îi dăduse o speranță cum că ar mai putea să o revadă cândva.

Emilia a avut și ea parte de o schimbare. Ceva îi spunea că acel Răzvan pe care îl cunoscuse nu îi era deloc străin. Gândul de a-și recupera amintirile a început să o invadeze din nou. Trebuia să îl regăsească pe el. Simțea că are răspunsurile la toate întrebările ei.

- Mamă, ceva mă frământă prea mult. Mama, ce s-a întâmplat înainte de accident?

- Nu mi-ai mai pus o astfel de întrebare.

- Știu, dar am un sentiment că e momentul să aflu. Nu ți-am spus, dar cât am fost la mare, s-a întâmplat ceva și am întâlnit pe cineva. Am simțit că el mă cunoaște.

-  Hai în sufragerie, ia și acele fursecuri, cred că e timpul să afli întreaga poveste.

Și i-a povestit despre tot, chiar dacă nu trebuia să îi forțeze memoria, chiar dacă ea încă nu își amintea. Toate s-au pus cap la cap în mintea Emiliei, dar noi întrebări și-au făcut loc și mai hotărâtă ca oricând a decis să le afle răspunsul.

- Emilia... Ești sigură de asta? Vreau să spun că ei au fost foarte fericiți în momentul în care eu te-am luat din spital, îmi pare extrem de rău să auzi asta...

- Știu. Îți mulțumesc că m-ai crescut atâția ani și că mi-ai oferit o viață extraordinară, dar trebuie să aflu adevărul. Nu îmi pot aminti nimic din ce s-a întâmplat înainte și nu pot merge mai departe până nu voi știi totul. Am încercat atâția ani, dar nu pot. Trebuie să merg acolo unde m-am născut, simt asta. Mă înțelegi?

- Dacă tu asta simți, voi fi acolo oricând ai nevoie și te voi ajuta.

- Mulțumesc, dar am nevoie să fac asta singură. E cea mai bună cale. Tu vei rămâne mereu mama mea și mă voi întoarce la tine, orice s-ar întâmpla.

Femeia a dat afirmativ din cap. Un zâmbet trist a apărut pe chipul ei. Venise momentul să o lase să înfrunte adevărul, oricât de mult ar fi durut-o la final. Era dreptul ei să știe, aceea fusese viața ei și nu putea să i-o ia. Au rămas împreună mult timp în acea noapte. Se aveau una pe cealaltă, mama și fiică, dincolo de rudenie, erau mai mult decât o familie.

Și-a luat rămas bun de la mama ei și i-a dat o ultimă îmbrățișare lui Sebastian.

- Sigur nu vrei să te duc eu?

- Nu, Bast. Trebuie să fac asta singură.

L-a sărutat pe obraz și a pășit imediat pe treptele autobuzului. Și-a ocupat locul, și-a luat un ultim "la revedere" și autovehiculul a plecat de pe loc. Emilia era din ce în ce mai agitată cu fiecare kilometru care o aducea mai aproape de orașul ei natal. Spera să își amintească... Să își revadă familia... Oare o va face? Să îl revadă pe Răzvan... Știa că îl va găsi acolo. Știa că făcea parte din trecutul ei.

Drumul a durat câteva ore și toate emoțiile au încercat-o în acest timp. De la entuziasm la teamă, de la calm la nervi, fiecare sentiment se juca după cum poftea în sufletul ei.

Semnul care marca intrarea în oraș a trezit-o din orice vis. Înaintând totul îi părea cunosc, ceva ce văzuse într-o altă viață. Pătrunzând în inima orașului orice fel de sentiment a dispărut. Vedea, în jurul ei, locuri pe care cândva le frecventa în fiecare zi, care îi erau cunoscute, locuri unde crescuse. Acum îi erau străine. Nu mai însemnau nimic pentru ea.

Totuși, deodată s-a auzit o voce curioasă, plină de speranță și uimire:

- Emilia? Emilia!

A strigat-o de două ori. Exact ca în acea zi și astfel a lovit-o. Fiecare amintire, bună sau rea, ieșea de sub un lacăt dintr-un colț ascuns al minții ei, fiecare vis pe care l-am avut vreodată, fiecare gând, fiecare experiență, toate rulau ca un film în fața ei. Își aducea aminte totul, chiar și momentele de când era în comă, clipele cu Răzvan și printre ele și fiecare persoană care o vizita la spital.

Undeva în stânga ei și-a văzut casa părintească care părea nelocuită de ani de zile, în dreapta ei, liceul unde trăise clipe de coșmar și în spatele ei, Răzvan care alerga împiedicat spre ea.

Lui nu îi venea să creadă că ea s-a întors, că e acolo pentru el, că e posibilitatea să își fi amintit, că o poate avea din nou. Câtă bucurie îl cuprindea pe el, câtă frică o cuprindea pe ea. Aceeași cantitate, aceeași intensitate, sentimente total opuse.

Cinci pași ii mai despărțeau. Ea era reținută, el, plin de entuziasm. A îmbrățișat-o cu putere, a strâns-o la piept și nu i-ar mai fi dat drumul o viață, dar ea s-a retras din brațele lui. Au rămas acolo tăcuți minute întregi. Știa cine e el, dar tot ceea ce îi făcuse el, erau mai multe fapte oribile decât frumoase. Nu știa ce să mai creadă despre el, nu știa cum să reacționeze în fața lui și a preferat să nu facă nimic. Și au rămas așa, s-au privit și doar ochii vorbeau pentru ei. Ea era confuză, el spera să fie iertat.