A doua şansă

Capitolul 3

     A ajuns foarte repede în faţa fostei sale locuinţe, dar fiind seară, aproape noapte, era posibil ca ei să se fi culcat deja, dar la o fereastră de la parter prin draperiile trase încă se vedea un licăr de lumină. Emilia s-a gândit că poate iar se certau părinţii ei, aşa cum o făceau mereu. Rareori existau momente când se înţelegeau, iar atunci ei o susţinau, ajutau sau felicitau pe sora sa. Ce viaţă avea ea când trăia!

     A intrat cu uşurinţă în cameră şi avea dreptate. Ai ei se certau din cauza a ceea ce a făcut ea. Bineînţeles că cei doi soți nu erau de acord cu asta, defapt nu starea în care se afla ea îi interesa, ci banii pe care îi prăpădeau pe operaţia şi spitalizarea ei.

     Nu suferea după atenţia lor, dar poate, acum când era un spirit, de ce să nu le atragă atenţia: ’Puţină distracţie nu strică, nu-i aşa?’ şi-a spus ea, zâmbind răutăcios.

     S-a uitat puţin prin living-ul mare căutând ceva cu care putea face ce şi-a propus, dar apoi şi-a amintit că poate sora ei este în camera sa, neaflându-se aici. Folosindu-se de ea, putea atrage atenţia părinţilor săi şi îşi putea pune în aplicare gândurile sale nu tocmai frumoase.

     A zburat până în camera Sandrei și a realizat că aceasta avea o ocupaţie pe laptop. A observat pe unul din pereţi, tabloul ei mult iubit. Aceasta îl pictase pentru un concurs la care, desigur, l-a câştigat. Pe birou, creioanele stăteau într-un suport şi cum sora sa nu era atentă în jurul său, Emilia a luat un marker permanent roşu şi a început să-i strice opera de artă. Apoi, o altă idee i-a venit: a început să arunce cu diferite lucruri în ea.

     -Aaaaa! a ţipat ca din gură de şarpe victima.

     Spiritului nostru, atât i-a trebuit şi a pornit de grabă spre parter. A luat rujul mamei ei şi a început să scrie pe unul din pereţi: ‚‚NU V-A PĂSAT ȘI INCĂ NU VĂ PASĂ DE MINE! ACUM VEŢI PLĂTI! –E’’. Ei au surprins-o când scria mesajul, dar fiind un suflet nu o vedeu. Crezând că sunt bântuiţi de fosta lor fiică, aceştia au fugit din locuinţă în noaptea cea neagră.

     Năstruşnica noastră râdea amuzată de expresiile feţelor lor. Avea de gând să mai stea şi această noapte aici pentru a vedea dacă ei se vor întoarce.

     În zori, s-au întors şi au găsit totul curat şi pus la locul lui, cum era înainte. Erau, oarecum, înspăimântaţi.

     -E numai vina ta. Tu ai educat-o aşa. Dacă nu era în spital acum, poate nu s-ar mai fi întâmplat şi asta, a ţipat tatăl Emiliei.

     -Ce vină am eu, Sandu? E şi fiica ta. Nu ştiu unde a văzut ea asemenea comportament. Auzi! Să se arunce în faţa maşinii! Ce vor zice vecinii? Fata aia era un eşec. Cu mine nu seamănă, a adăugat şi mama ei intrând în casă.

     -Nu vă mai certaţi şi acum, vă rog! Ştim cu toţii că Emilia era un experiment eşuat. Nimănui nu-i pasă de ea. Sigur va rămâne în spitalul acela până va muri. Nu vom pierde nimic dacă ea nu va mai fi. Oricum, consuma aerul degeaba, a comentat şi sora ei, Sandra.

     -Ai dreptate, scumpo. Ne pare rău! De acum nu vor mai fi certuri, îţi promitem. Nu mai există o cauză pentru asta, a răspuns Sandu.

     Nu mai suporta să audă toate astea. Până la urmă ştia cât de mult o urau, dar nu înţelegea de ce. Ce le-a făcut ea? De ce toţi aveau ceva cu ea? Întrebări fără răspuns îi invadau mintea. Poate era mai bine pentru ea că nu le cunoştea, poate nu. Cine poate ştii...

     Prinsă în gândurile sale, s-a uitat prin casă, iar privirea ei a căzut pe ceasul cel mare şi şi-a dat seama că era în întârziere. Trebuia să plece la liceu, la Răzvan. Trebuia să fie lângă el.