A doua şansă

Capitolul 14

     Abia a ajuns la școală și deja o cuprindeau fiorii pe Emilia. Nu știa cum să socializeze, cum să intre în contact cu ceilalți sau cum să facă față orelor și profesorilor care începeau fiecare oră prin a-i oferi ei mai multă atenție decât era obișnuită. Încă se temea de ceilalți, poate chiar mai mult decât era necesar.
     După două ore în care nu s-a făcut remarcată cu nimic, a venit și ora de matematică. Iubea materia asta și o simțea așa cum unii simt muzica sau dansul. Pentru ea, mișcările erau problemele executate pe melodia teoremelor. S-a așezat în prima bancă, cea evitată de tot poporul liceului. La puțin timp după apariția ei în clasă, a venit și profesorul care a început recapitularea pentru testul ce îi aștepta la sfârșitul săptămânii. Clopoțelul anunțase începerea cursurilor cu ceva timp în urmă, dar, ca de fiecare dată, există și persoane care întârzie, fiind prea ocupate să își termine conversațiile care își pierd farmecul dacă rămân în suspans o oră.
     -Domnișoară Merlan, domnișoară Marin, de câte ori trebuie să vă repet să nu mai întârziați? M-am săturat să îmi deranjați fiecare oră! La tablă, domnișoară Merlan, apoi urmați și dumneavoastră, domnișoară Marin. Să nu credeți că veți scăpa! a răbufnit profesorul.
     Avea dreptate săracul om. Le îndurase atâta timp pe cele două păpușele, iar acum venise momentul să le dea o lecție. Dacă nu știa că fetele erau inteligente și putea face persoane adevărate din ele, le expulza imediat din școală. Totuși, de la a putea, până la a face e cale lungă.
     Fără să vrea, corectând-o la o problema pe adolescenta de la tablă, Emilia a pornit-o pe regina școlii împotriva ei și, în același timp, a adus întreaga clasă de partea ei. Până acum, nimeni nu îndrăznise să se pună în fața ei și să îi spună că a greșit. Întregul grup de elevi asista acum la o premieră. Fata cea nouă i-a corectat greșeala colosală, pe care, la nivelul clasei acelea, nu trebuia să o facă.
     Cristina Merlan se făcuse roșie de furie. Nu îi venea să creadă că tocmai decăzuse extraordinar de mult în ochii profesorului. Se pare că Emilia încă nu aflase cu cine s-a pus. Din fericire, regina dramelor nu a răbufnit în oră și s-a așezat cuminte în banca ei țintuind-o pe săraca nou-venită cu priviri plini de venin.
     În pauza de prânz, care își avea decursul de o oră, Emilia se afla la dulapul ei. Deodată, ușa dulapului a fost trântită de o mână subțire a cărei manichiură scumpă aproape sfâșia ușa de lemn. Tânăra s-a speriat, dar a încercat să se calmeze, dar abia reușea. Simțea că parcă se mai întâmplase ceva asemănător cândva, dar nu își amintea nimic.
     -Tu, vierme mic, cum ai îndrăznit să mă faci de râs în ochii profesorului? Tu nu știi cu cine te-ai pus! O să te strivesc ca pe un gândac. O să îți dorești să nu fi venit în școala asta.
     Sentimente familiare o incavadau pe Emilia. Inima începuse să îi bată din ce în ce mai tare. Palmele îi transpirau și încet-încet urechile îi țiuiai. Nu a realizat când cineva a alungat-o pe prădătoarea de Cristina și a luat-o în brațe pe micuța victimă ducând-o la cabinetul medical. Vocea lui caldă o liniștea pe Emilia care începea să își revină. Fata s-a rezemat de pieptul lucrat al eroului ei și încerca să își controleze respirația, dar la cât de speriată era, nu a îndrăznit să își ridice privirea.
     Băiatul a dus-o la cabinetul medical și a rămas cu ea până când asistenta a declarat că este bine, dar nu a trimis-o acasă, deoarece Emilia refuza cu încăpățânare acest lucru. Adolescenta nu dorea ca mama ei să afle că tocmai suferise un atac de panică. Nu mai dorea să îi provoace suferință, nu după ce un an fusese în comă. Își imagina cât putuse să plângă săraca femeie în tot acest timp, nu mai voia să o îngrijoreze și mai mult.
     -Ești sigura că nu vrei să te duci acasă? a întrebat-o băiatul.
     Acum Emilia îl observase mai bine. Chiar era frumos. Un corp bine lucrat, ochii verzi de smarald scoși în evidență de părul șaten și gropițele copilărești în obraji îl făceau cel mai atrăgător băiat din liceu, dându-i tot odată aerul de băiat rău. De ce în acel moment Emilia simțea că mai avusese parte de o asemenea experiență? De ce confuzia ei devenea din ce în ce mai mare și nu mai înțelegea nimic din ce simțea?
     -Hei, ești bine? Ce ai pățit?
     Băiatul a luat-o în brațe înainte ca ea să ajungă pe podea.
     -Mulțumesc, a șoptit fata. Acum cred că ar trebui să plec în clasă, nu mai e mult până se sună. Nu vreau să fiu fata nouă și întârziată. Mulțumesc încă odată că m-ai ajutat.
     Cu aceste ultime cuvinte, adolescenta a plecat rapid spre clasa ei lăsându-și salvatorul în urmă. Restul zile nu a mai avut probleme, deoarece mereu a stat un profesor prin preajma ei care s-a asigurat că nu i se mai întâmplă nimic. La sfârșitul orelor se afla la dulapul ei luându-si cărțile, iar după ce l-a închis s-a speriat destul de tare când l-a văzut pe băiatul acela lângă ea. Era surprinsă de prezența lui. Credea că plecase.
     -Îmi pare rău dacă te-am speriat! Nu a fost cu intenție. Vreau doar să vorbesc cu tine și să văd dacă te simți mai bine, i-a spus el în timp ce îi ridica ghiozdanul de pe podea.
     -Nu, nu, nu e nimic. Mulțumesc! a încercat Emilia să îi zâmbească.
     -Nu ai pentru ce.
     -Nu, mulțumesc pentru că m-ai ajutat și că m-ai salvat din ghearele fetei acelea.
     -Oricând vei mai fi la anaghie, prințesă, voi fi acolo să te salvez, a declarat el sărutându-i mâna, fapt ce a făcut-o să tresare ușor. Apropo, eu sunt Sebastian.
     -Încântată. Mă bucur să-mi fac un prieten. Eu sunt Emilia, fata cea nouă, probabil ai auzit...
     -Pot spune că e o plăcere din partea mea să te cunosc. Am auzit că ești foarte deșteaptă și rezultatele tale de la examen sunt dovada. Chiar mi-ai întrecut și mie notele.
     Ea a surâs timid, dar și-a luat imediat la revedere când a văzut mașina mamei sale parcând în fața clădiri. Sebastian a fost lăsat în urmă doar privind-o cum se îndepărtează de el. "Fata asta este cu adevărat drăguță și atât de inocentă. Cred că am întâlnit persoana care mă face să îmi pierd mințile" și-a spus el.
     Emilia a urcat în mașină, iar în drumul spre casă a vorbit cu mama ei despre prima zi de școală. Femeia s-a bucurat enorm când a aflat că și-a făcut un prieten, dar nu a aflat și circumstanțele.
     Adolescenta și-a făcut temele, iar spre seară, când credea că se simte foarte bine și era fericită după evenimentele petrecute, a început să amețească și s-a așezat pe pat ca să nu cadă. A fost chemată la masă, dar la prima strigare nu a răspuns, deoarece vederea i se încețoșase, iar urechile îi țiuiau. Abia reușea să-și sprijine corpul de pat. După câteva minute a început să-și revină. Și-a împleticit picioarele până la baie unde a stat ceva timp în fața chiuvetei dându-și cu apă pe față. Capul îi bubuia în continuare și abia își revenea. Cum va putea să treacă peste starea asta? Nu înțelegea, dar a încercat de dragul mamei ei și cu gândul că nu își dorea să ajungă iar prin spitale. Un lucru știa sigur: ura locul acela unde mișunau microbii la fiecare pas și unde asistentele prea obsedate curățau până la ultimul milimetru tot ce ieșea în calea lor, ura doctorii care zâmbeau fiecărui pacient, dar, de fapt, le era milă de toți și, în mod special, ura acele, acele mici chestii ascuțite care provocau dureri până și celor mai duri oameni. Numai gândul la aceste lucruri o înspăimântau.
     A coborât la masă după mai bine de un sfert de oră motivându-și lunga absență cu scuza că a fost în baie în tot acest timp. Teoretic, nu își mințea mama, practic, credea că își va putea rezolva problema fără să o mai îngrijoreze și pe ea.
     A doua zi credea că se va simți mai bine, dar nu a fost așa cum spera. Într-una din pauze, când se afla la dulapul ei, a simțit cum pământul îi fugea de sub picioare. Amețise, dar, așa cum promisese, prințul a fost acolo să o salveze.
     -Te simți bine? se arătă el îngrijorat.
     -Da, am doar o durere de cap.
     -Ești sigură? Eu cred că ar trebui să mergem la cabinet... a propus el, dar Emilia nici nu a vrut să audă.
     -Tocmai am luat o pastilă. Ar trebui să înceapă să-și facă efectul. O să fiu bine.
     -Of, bine. Atunci nu ai vrea să ieșim puțin, să iei niște aer?
     Văzând că băiatul nu se dă bătut, Emilia nu a avut încotro și a acceptat să iasă cu el la o plimbare prin curtea școlii. Asta și faptul că el încercase să o amenințe că îi sună mama.
     Elevii erau împărțiți în mai multe grupuri în pauze. Unii discutau despre sporturi, alți despre școală, iar alții, câteva fete, îi bârfeau și îi catalogau pe toți după comportamentul și îmbrăcămintea lor. Subiectul din această săptămână ce străbătea întreaga școală era fata cea nouă.
     Emilia încerca să ignore toate acele cuvinte groaznice care erau spuse despre ea. Încerca să se convingă singură că totul este o minciună. Ei nu o cunoșteau, nu știau prin câte a trecut. Nu trebuia să îi creadă. Ea știa care este adevărul și asta era tot ce conta. Însă, cu fiecare cuvânt înțepător pe care îl auzea, mintea ei începea să o ia razna dându-i secvențe pe care le simțea că s-ar fi întâmplat, deși nu își amintea de ele.
    
     -Ia uitați-vă la tocilara asta! De unde ți-ai luat hainele, ciudato? Ai găsit reduceri la second-hand?
     -De ce nu vrei să mă lași în pace, Cătălin? Nu ți-am făcut nimic! i-a răspuns ea speriată, deși cunoștea consecințele curajului ei din acea clipă.
     Băiatul se apropie amenințător de ea și o privea cu ură. Adolescenta nu a înțeles niciodată ce motive au ei ca să se ia de ea. Nu era singura din clasă care învăța bine. De celelalte fete de ce nu se lua nimeni? De ce era ea mereu victima răutăților lor?
 
     -Emi? Emilia? Te simți bine?
     Vocea amicului său a adus-o înapoi în prezent. Nu știa ce să creadă. Să fi fost ceea ce văzuse o amintire? Doctorul spusese că memoria îi poate reveni în orice clipă sau niciodată. Totuși nu cunoștea niciun Cătălin din câte știa ea.
     -Da, sunt bine, oarecum... îi era frică să-i spună adevărul, dacă o va judeca și el? Nu știa din ce motiv, dar nu avea încredere deloc în nimeni, nici măcar în mama ei. Poate pentru că nu își amintea de nimeni sau poate era altceva. Nu știa...
     -Iar ai rămas privind în gol, îi atrase atenția Sebastian, ești sigură că nu s-a întâmplat nimic?
     -Da, sunt sigură...
     Băiatul a mai vrut să spună ceva, dar a fost salvată de clopoțelul care anunța ultima oră, iar după asta, cei doi nu s-au mai întâlnit. Ea a fugit cât a putut de repede din clasă spre mașina mamei ei. Nu mai voia să dea ochii cu el și să facă față unui posibil interogatoriu, dar, din păcate pentru ea, săptămâna continua, iar până la weekend mai era drum lung.