A doua şansă

Capitolul 8

Amândoi au apărut într-un spaţiu alb. Nimic nu-i înconjura, doar o lumină orbitoare. Dintr-odată au început să se schiţeze obiectele. Un mic pârâu care izvora dintr-o stâncă, iar in jurul acelui loc era un dig care contura un lac. Apa cristalină şi curată curgea încet pe cascasă şi sunetul ei completa melodia naturii. La o mică distanţă de aceasta, o salcie pletoasă îşi lăsa crengile să curgă, acoperind şi un leagăn din lemn alb sculptat cu modele complicate,dar foarte interesante, astfel oferind inimitate celor ce stăteau pe el.

Băiatul a întors capul spre ea şi i-a zâmbit gânditor. A prins-o de mână şi a ghidat-o spre leagăn. Stăteau unul lângă altul fără să spună vreun cuvânt. Şi-a eliberat mâna dintr-a ei, dar i-a pus-o pe talie, trăgând-o mai aproape. Din reflex, Emilia şi-a sprijinit capul de pieptul lui, iar Răzvan a pupat-o pe păr. Şi-a ridicat capul şi l-a privit timid în ochii. El a pus mâna lui liberă pe obrazul ei fin şi a micşorat uşor distanţa care-i despărţea. Şi-au închis ochii şi s-au lăsat purtaţi de val. Vraja dragostei i-a învăluit pe ambii făcându-i să aibe parte de cel mai tandru şi cel mai dulce sărut vreodată. Însă, lipsa de aer şi-a făcut simţită prezenţa, după un timp. Au rupt sărutul şi au roşit. Vorbeau din priviri, nu era nevoie de cuvinte. Ele nu exprimă exact ce este dragostea. Nu poţi explica asta, dar o poţi înţelege, asta doar când o trăieşti cu adevărat.

Luând-o prin surprindere, s-a ridicat, a prins-o din nou de talie şi o învârtea şi săruta cu pasiune iar şi iar şi iar. Veselia era în aer alături de iubire. O combinaţie perfectă.

-Te iubesc, Emilia! a spus acesta roşind slab şi oprindu-se din a o învârti.

-Te iubesc, Răzvan! De mult timp o fac, a rostit aceasta sfioasă.

-Ştiu, micuţo, ştiu. Îmi pare nespus de rău pentru ce ţi-am făcut. Am fost un prost că nu te-am apreciat şi te-am ... pierdut.

-Eu te-am iertat demult. Nu mai fi supărat, te rog. Vreau să ne bucurăm de timpul pe care îl mai avem împreună acum.

Roşeaţa din obrajii lor, zâmbetele de pe chipurile lor se intensificau, dar un zgomot puternic le-a distrus toată atmosfera. Şi-au îndreptat privirea către cer, iar clepsidra timpului lor aproape s-a scurs în înregime.

-Trebuie să plec de aici! Trebuie să te trezeşti!

-Înainte să se întâmple asta..., a început el, dar a terminat prin a o săruta din nou mai pasinal ca înainte.

Terminându-l, ea a ieşit din mintea lui. În cameră, întunericul domnea, doar razele rebele ale lunii care se furişau printre draperii, mai luminau slab camera. Băiatul a încercat să se ridice din pat, dar ceva destul de greu era aşezat peste mâna şi pieptul lui.