A doua şansă

Capitolul 6

     Ziua mult aşteptată a venit repede. El deja a discutat cu mama lui, Corina, pentru a nu mai merge la şcoală, ci altundeva. Pe fată nu a interesat-o locul, deci nu s-a interesat unde pleacă, dar în ziua aceea l-a urmărit doar pentru a se asigura că el nu păţeşte nimic sau nu mai face nimic necugetat.

     În drum spre locul surpriză, Corina a oprit la o florărie de unde el a cumpărat un buchet cu trandafiri de un alb imaculat.

     Emilia era din ce în ce mai curioasă în legătură cu faptele lui. ’’Ce vrea să facă cu florile acelea? Merge la cimitir?’’ s-a întrebat ea.

     Odată ce maşina a oprit în faţa spitalului ’’Floreasca’’, după un drum lung, ea se simţea foarte fericită. Un simplu suflet fără corp simte mai intens emoţiile decât unul care avea. Culoarea ei nu mai era una alb-transparent, acum a devenit un roz-trandafiriu. Nu s-a aşteptat să facă un astfel de lucru pentru ea.

     Între timp, cei doi vizitatori au intrat în instituţie. O asistentă i-a condus la salonul unde trupul fetei stătea adormit şi conectat la diferite aparate.

     -Familia ei a abandonat-o aici. Nimeni nu a venit să o viziteze de când a fost internată, le-a explicat cadrul medical.

     -Am auzit acum ceva timp că familiei Tudor nu le pasă de fata lor cea mică, dar cum să o lase aici? Oamenii aceia nu au inimă? Dacă ea moare? a întrebat mama băiatului.

     -Doamnă, dacă ea se stinge, spitalul se va ocupa de înmormântarea ei, dar nu cred că va deceda prea curând. Medicii, după mai multe analize şi teste, au ajuns la concluzia că nu este nimic în neregulă, dar în zona inimii are o problemă destul de gravă. Dacă ar fi fost mai slabă, s-ar fi stins din viaţă până acum, dar se pare că ceva o ţine în viaţă. Doctorii îi dau o şansă la viaţă şi o vor lăsa conectată mai mult de un an.

     Răzvan a fost foarte atent la vorbele ei şi le-a analizat cu mare atenţie, de asemenea. El ştia ce o ţine în viaţă, dar se mai gândea la faptul că atunci când îşi va reveni, va fi bolnavă și va suferi mult. Nu suporta să știe asta.

     Cât timp mama lui vorbea în continuare cu acea asistentă, băiatul şi-a îndreptat atenţia către micuţa și firava fiinţă care zăcea în acel pat inconfortabil. Pielea ei, odată roză, acum era foarte albă.  Obrajii ei, demult trandafirii, erau palizi. Peste ochii ei închişi, şuviţe rebele din părul ei castaniu veneau şi îi acopereau. Zeci de fire îi conectau corpul fragil ca un porţelan la diferite aparate care o menţin în viaţă. Multe ace îi înţepau pielea pentru a-i da trupului medicamentele şi substanţele de care avea nevoie. Era foarte dureros pentru el să o vadă în starea asta.

     Brusc, vocea mamei sale  i-a atras atenţia.

     -Scumpule, eu trebuie să merg să cumpăr câteva lucruri din oraş. Dacă vrei poţi rămâne aici până termin. Ţinem legătura.

     -Sigur, mamă. Du-te liniştită! Mă descurc eu, i-a răspuns el îndreptându-şi din nou capul spre ea.

     Uşa s-a auzit închizându-se, ceea ce înseamnă că a rămas singur cu ea în acea cameră.

     Mici lacrimi au luat naştere în colţurile ochilor lui, dar trebuia să le oprească. Trebuia să fie puternic. S-a aşezat pe unul din scaunele de lângă pat. I-a luat mâna într-a lui şi i-a sărutat-o. Ea era frumoasă în ochii lui în orice ipostază ar fi acum. Nu-l interesa că acum era un spirit silit să îndeplinească o sarcină pentru a reveni înapoi în corp. Răzvan o iubea aşa cum e acum, dar înăuntrul lui se învinovăţea pentru tot ce i s-a întâmplat şi nu a mai rezistat, trebuia să spună ceva: