A doua şansă

Capitolul 10

A stat acolo o săptămână. S-ar fi întors mai devreme la el, dar nu se simţea în stare să mai lupte cu el. L-a iertat. Avea darul de a ierta pe oricine, nu contează cât de mult rău i-a făcut. Chiar dacă o parte din ea nu dorea să-l mai vadă vreodată, cealaltă parte, care era mai puternică, nu rezista nicio clipă fără să fie lângă el.

Plutea în faţa geamului camerei lui. Lumina era aprinsă, draperiile trase şi niciun zgomot nu se auzea. Era destul de târziu, dar asta nu era vreo problemă, deoarece următoarea zi avea să fie sâmbătă. Sfioasă, a intrat prin perete şi a rămas surprinsă de ce a văzut. O veioză lumina perfect camera, iar el stătea pe fotoliul moale de catifea, suspinând din când în când şi ţinând în braţe un caiet destul de gros din care citea. A mers până în spatele lui, încet, fără să îşi facă simţită prezenţa şi a rămas uimită când a realizat că acela nu era un simplu caiet, ci jurnalul ei... vechiul ei jurnal.

Răzvan avea o legătură specială cu ea, una pe care a creat-o în aceste luni pe care le-au petrecut împreună. Din acest motiv a simţit-o de când a intrat in cameră, fapt care a surprins-o şi pe ea.

-Mi-a fost dor de tine! Îmi pare nespus de rău pentru tot!. Nu trebuia să pleci aşa. Aproape am intrat în depresie săptămâna asta din cauză că ai plecat de lângă mine. Ai ajuns prea importantă pentru mine, deşi eşti doar un suflet şi nu cred că rezist fără să ştiu că eşti lângă mine. Te iubesc, Emilia! Nu glumesc. Ştiu că fac numai prostii, dar tu eşti acolo ca să mă opreşti, să mă pedepseşti şi să mă aduci din nou pe calea cea corectă. Nu am rezistat fără tine o săptămână, mă întreb ce voi face când tu te vei trezi şi mă vei uita, a şoptit el plangând uşor.

Lacrimi de tristeţe curgeau pe obrajii amândurora. Cum a ajuns el? Din băiatul dur, care se lua de ea în fiecare zi şi o făcea să creadă că nu are un rost de a trăi, a devenit sensibil şi îndrăgostit până peste cap de o fantasmă. Fata şi-a dat viaţa pentru el, are grijă de el, îl opreşte de la anumite greşeli, îl pedepseşte când e cazul,arătându-i ce e rău, iar el ce a făcut? A dezamăgit-o. Mai au doar cinci luni împreună, iar el distruge tot ce construise cu ea în tot acest timp.

Fata a mers încet în faţa lui şi s-a lăsat în jos ca să-i poată vedea chipul ud şi ochii strălucitori plini de durere.

-Te iert! Te-am iertat şi te voi ierta mereu! Nu pot sta supărată pe tine nici dacă aş vrea şi nu vreau asta. Încă de când trăiam îmi plăcea de tine şi cu timpul am ajuns să te iubesc. M-aş fi întors mai devreme la tine, dar mi-a fost frică. Nu ştiu de ce, dar mi-a fost şi încă mă simt foarte ciudat, a spus ea lăsându-şi uşor capul în jos.

Băiatul o privea cu nostalgie. Dorea să o ia în braţe, să o sărute protector pe frunte şi să-i şoptescă încet, la ureche, că totul va fi bine şi că e un mare idiot că a rănit-o în halul acela.

-Intră în mintea mea acum, te rog! Nu suport să te văd aşa, s-a trezit el spunând şi spărgând liniştea apăsătoare şi deranjantă care s-a format între ei.

Şi-a ridicat timid capul, uitându-se cu un zâmbet micuţ la el. A făcut aşa cum i s-a cerut şi a intrat în gândurile lui.

Pe leagănul de sub salcie, amândoi s-au aşezat de cum au ajuns. Ea stătea lipită de el, sprijinindu-şi capul de umărul său. Luând-o prin surprindere, Răzvan şi-a pus mâinile pe talia ei trăgând-o brusc în poala lui, îmbrăţişând-o strâns şi cufundându-şi faţa în părul ei moale. Capul ei era sprjinit pe celălalt umăr şi, în linişte, îi inspira parfumul lui îmbătător.

Atmosfera care îi înconjura era una de basm. Liniştea, de data asta, spunea mai multe decât orice cuvânt. Din când în când, o strângea şi mai tare şi o săruta pe cap. Vroia să o facă să se simtă protejată şi iubită, măcar acum. Emilia, între timp, s-a mai liniştit. Simţea şi el asta. Băiatul era ca un miracol pentru ea. O minune pentru care a meritat să aştepte şi să înduri atâtea.