Jocul destinului - Învață-mă să te iubesc din nou...

Anunț

Buna tuturor! Va scriu aici deoarece depasesc numarul de caractere. 😁Abia acum am putut sa vad mesajele voastre si asta întâmplător. Am vazut ca mi-ati urat de bine si mie si bebelinei mele si va multumesc. Si mie imi e dor de voi si de mesajele voaste,  de a scrie si de a rade de ce prostii scriu. Am sa incep sa va povestesc ceea ce s-a intamplat. Va anutasem ca sunt in ultimul trimestru de sarcina si cum stiati,  nu am avut o sarcina prea "roz" cu multe controale,  internari la clinica la care trebuia sa nasc si foarte multe medicamente pentru sustinerea sarcinii,  vitamine si restul,  iar ca sa culminam cu ceva si mai frumos, soțul meu,  a venit intr-o zi acasa cu Covid. De unde?  Nici el nu stie nici in ziua de azi desi a purtat masca si a folosit dezinfectant mereu. In fine... Totul s-aprezentat ca fiind o viroza,  chiar anuntandu-se o mica infectare cu viroza. Asa am ajuns sa iau si eu si sa intram in carantina. Numaram saptamana cu saptamana inca din saptamana 22,  cand am fost prima oara internata. La ultima internare,  saptamana 29,  i-am si spus doctorei ca eu ma voi multumi sa o tin si 36 de saptamani pentru ca deja sarcina coborâse mult prea mult si se îngreunase. De la saptamana 29 am avut repaus total la pat si nici eu nu mai puteam merge mai departe de baie. Am facut febra, am luat medicamente,  atat cat mi-au fost permise si numaram zilele de carantina. Intrasem pe 15 septembrie  in carantina si ieseam pe 29, urmand ca apoi sa ma duc la control pentru a vedea cand nasc. Aveam 35 de saptamani si cateva zile cand am intrat in carantina. Cu greu am trecut la saptamana 36 si 3 zile si atunci s-a intamplat. Suna la salvare,  spune ca ai covid,  asteapta dupa ei o ora jumatate, mai pune in bagaj ce ai nevoie,  du-te la baie de n ori,  dar sustinuta,  agitatie maxima...
Ma trezesc ca ajunge salvarea, urca in ea,  in 15-20 de minute la spital si mai asteapta inca o ora si ceva. Exact unde nu voiam sa ajung,  acolo am nimerit. Norocul meu e ca am apucat-o pe cea mai de treaba doctora. Am ajuns pe masa de operatie, dupa alte asteptari,  analize si acte de semnat. Si cand crezi ca totul e frumos si ca ai scapat, ei bine nu. Mi-am vazut copilul nici trei minute dupa care a fost luat si dus ca sa nu existe riscul de infectare,  iar starea mea s-a agravat din cauza covidului. 40% afectare pulmonara in nici 2 zile de la operatie. Au urmat 17 zile de calvar cu analize peste analize,  perfuzii,  injectii in solduri si umeri. Ajunsesem sa nu mai am vene in care sa imi mai bage branulele care se infundau rapid de la atatea perfuzii sau se spargeau pur si simplu venele. Nu mai zic de umerii vineti si soldurile negre. Cel mai rau a fost ca in tot acest timp nu mi-am putut vedea copilul decat in 2-3 poze si un filmuleț trimis la cateva zile,  sa o fi avut in brate era un lux pe care nu mi l-am permis atunci. Ajunsesem la disperare pentru ca nu aveam un termen in care sa pot pleca. Pur si simplu asteptam fara sa stiu care va fi urmatoarea mișcare. In momente ca astea m-a ajutat mult familia si gandul ca imi voi vedea fetița si o voi putea tine in sfarsit in brate. Asistentele au fost fenomenale!  Ne-au ajutat si sustinut mereu. Acum rad cand ma gandesc ca o biata asistenta a stat 3 ore langa mine tinandu-mi de mana intr-o pozitie ciudata pentru ca arginina, cea care imi pastra ficatul pe linia de plutire dupa bombardamentul cu antibiotice, nu voia sa intre in vena. Numai in cate pozitii puneau asistentele sticluta si cate branule am schimbat pentru ea. In fiecare zi cate o sticla de 500. In primele 3 zile nici din pat nu m-am putut ridica la cat de slabita eram. M-au luat sa ma duca la CT cu chiu cu vai,  iar la intoarcere,  jur ca am vazut alb in fata ochiilor,  iar asistenta nu mai stia ce sa imi faca,  mi-a tras si cateva palme ca sa imi revin. La al doilea CT,  si ultimul, infirmiera care a venit sa ma ia,  nici nu m-a mai intrebat de scaunul cu rotile si statea la o distanța de 3 metri de mine ca si cum as fi avut raie,  noroc ca puteam merge pe propiile picioare. Cand mi-am tinut puiul in brate pt prima oara,  am inceput sa plang si mi s-a parut strain totul. Eram atat de obosita dupa 17 nopti in care nu am dormit mai mult de 3 ore incat,  a doua zi,  dupa ce eram acasa,  am inceput sa plang,  nestiind cum voi putea avea grija de un copil cand eu inca eram slabita atat fizic cat si psihic . Usor,  am trecut peste,  iar acum,  bebelina mea, Anya, are 3 luni jumatate. De scris,  ei bine,  o sa scriu cand voi putea. Momentan,  ea imi ocupa tot timpul,  iar acum ca s-a marit,  e activa in mai tot timpul zilei,  neputand nici sa fac mancare,  sa intind rufele ori  sa fac curat. Noroc cu sora-mea si cursurile ei online ca a mai stat cu ea in timp ce era la cursuri si cu sotul meu care,  desi vine obosit de la munca,  mergem in bucatarie,  eu stau ce Anya si el gateate la indrumarile mele. Sunteti niste cititori rabdatori si minunati. Va imbrațisez cu drag!