Jocul destinului - Învață-mă să te iubesc din nou...

10

Atunci cand se inscrisese in armata crezuse ca totul va fi usor.
Ei bine, nu ii fusese. Trezitul de dimineata, adormitul la ore tarzii, somnul putin si antrenamentele obositoare il pusesera la pamant dupa doar cateva saptamani.
Cei care se credeau superiori lui incercasera de multe ori sa il ia peste picior dar isi facuse prieteni de nadejde pentru care ar spune sincer ca si-ar da viata pe front.
Avusese nevoie de multa ambitie si rabdare de fier pentru a trece peste tot calvarul. Incepuse sa-si organizeze timpul astfel incat sa poata sa lucreze in plus la corpul sau si la psihicul sau.

Primii doi ani si-i petrecuse in academia militara invatand tot ce era nevoie despre arme si lupta corp la corp dar si lupta mintii. Invatase ce-i cu adevarat strategia si cum sa o foloseasca. Invatase sa isi controleze sentimentele si impulsurile. Dar mai ales sa fie cu un pas inainte.
In cel de-al treilea an pusese in practica tot ceea ce invatase in primii doi ani.
Daduse examenul final si il luase cu brio. Se facuse destul de remarcat printre ceilalti si gasise in sfarsit ceea ce cautase inca de la inceput: se gasise pe sine.
Ceilalti doi ani jumatate lucrase la o baza militara destul de renumita, iar acum se faceau transferurile.
Nu mai fusese acasa de aprope 6 ani de zile. Cei care mai tineau legatura cu el erau doar parintii. Ei erau cei care il vizitau, iar vacantele din primii ani si le petrecuse cu totul si cu totul in alta parte fie cu parintii fie cu prietenii, dar niciodata acasa. Nu voia sa o mai vada pe cea care-l tradase si il facuse sa se simta precum cel mai josnic om.

Participase la doua misiuni de salvare a unor soldati trimisi in recunoastere in Afganistan. 
Cea de-a doua misiune nu se terminase prea frumos pentru Rowen dar macar supravietuise.

Inca isi amintea acea zi nenorocita cand isi riscase viata dar o facuse cu folos. Salvase un suflet nevinovat.

Printre daramaturile ce odata fusesera zidurile unor case, incerca sa se fereasca de gloante impreuna cu cei pe care ii numise familie in ultimele luni, camarazii sai.
Din partea cealalta, soldatii irakieni inaintau pas cu pas.
Stiau ca trebuiau sa salveze cat mai repede si ultimul soldat ce fusese captiv cateva saptamani bune. Aveau deja 5 in custodie.

Ii facu semn lui Rodney sa treaca peste ceea ce mai ramasese din zidul acela pentru a-i face cale libera.

- Zack? Sopti in casca.
-Receptionat!
-Ai unul pe acoperis in stanga! Ma vizeaza de ceva vreme!
-S-a facut prietene! Imi datorezi o bere!
- Si-un shot de tequila daca ii zbori creierii intr-un stil mare! Rase Rowen si isi pregati arma. In spatele lui mai erau Greg, Tod si soldatul tinut acum ceva timp ostatic.

-Pregateste shot-ul prietene!  Si nici nu termina bine ce avea de spus ca  vazura cum barbatul de pe acoperiş plonja spre sol intr-o explozie uriasa de sange. Zgomotul si camaradul mort ii distrsera pe cativa dintre ei, suficient cat Rowen sa ii semn lui Rodney sa traga.
Tod si Greg apucara de targa ce tinea soldatul ostatic ranit si dezhidratat.
Rowen le acoperea spatele.
Aprope reusisera.
Un soldat inamic le sari in cale si Rowen il ucise fara mila. Invatase aici ca mila nu isi are locul in locul acesta uitat de Dumnezeu. Erai ori tu cel care traia, ori dusmanul.

Dadura sa inainteza dar Rowen auzi ceva. Printre daramaturile acelea, zari un mic căpşor plin de praf si mizerie. Era o fetita cu parul lung, intr-o bluza zdrențuita, mult mai mare de ea. Probabil apartinuse parintilor sau fratilor mai mari. In ciuda faptului ca era acoperita toata de mizerie, mici dara se prelingeau pe obrajii ei. Plangea. Copila nu era mai mare de 5-6 anisori. Statea in şezut cu un urs ponosit si prafuit in mana dreapta, era asezata langa probabil cadavrul tatalui ei prins sub ziduri. Copila il privi si tacu o secunda.

"Nu avea nici-o sansa!" Gandi Rowen.

-Rowen, hai, las-o! Il indruma Rodney, batandu-l scurt si in graba pe umar, punandu-se din nou in miscare.

-Nu o putem lasa asa!

-Sa aiba grija poporul ei grija de ea! Hai acasa!

-Acopera-ma! Spuse si fara a mai lasa loc de contraziceri fugi spre fetita. Vazuse unul dintre irakieni cum indreptase arma spre ea.

Rodney scrâşni din dinti si trase in acel irakian. Zgomotul impuscaturii atrase  insa alti doi.
Inevitabilul se produse.

Rodney trase in primul, iar cand trase in al doilea, acesta apasase deja pe tragaci in directia lui Rowen. De doua ori.

-Nuuuuuuuuu!!!  Striga Rodney in timp ce apasa ca nebunul pe tragaci, ciuruind corpul fara viata a celui care ii impuscase prietenul. Ii era frica sa se uite in directia lui. Dar se uita.

Rowen isi vazu viata trecand prin fata ochilor. Simti cum un glont ii trecu la propriu pe langa ureche, stergand-o, apoi simti o durere cumplita in coapsa stanga. Cazu la pamant. Inchise ochii si atat...

Se trezi numai cand fu transportat in masina militara, cu Rodney si ceilalti langa el.

-Ce s-a intamplat? Intreba frecandu-se la cap. Ahhhh! Gemu puternic cand simti o rana destul de urata.

-Ai vrut sa vezi care-i mai tare, tu sau caramida! Clar, a castigat caramida!

-C-ce? Se uita chiorâş la el.

-Cand ai cazut, ai dat cu capul serios de un maldar de caramizi.

-Ahammmm...se mai linisti Rowen asezandu-se mai bine.

-Felicitari, apropo! Fetita pe care ai salvat-o era cea disparuta de acum cateva zile. Fiica unui mare sef de-aici. Nemernici o tinusera captiva drept chimb pentru sute de arme noi din fabrica tatalui ei. 

-Da?!

-Da! Si uite asa ti-ai castigat dreptul de a fi transferat cu grad inalt la o baza militara din orasul tau. Ai avut noroc! Doi centimetrii si iti atingea artera!

-Stai, ce?! Cum adica plec acasa?! Dar nu vreau! Vreau sa vorbesc cu capitanul!

-Tu ai auzit ce am spus eu aici?! Puteai sa mori, idiotule! Si il lovi in treacat cu palma peste cap.

-Auuuuu!  Se vaicari Rowen cand isi simti capul zdruncinat si o durere dinspre rana.

Si uite asa Rowen se alesese cu piciorul in ghips, o rana cusuta la picior dupa ce ii extrasesera glontul, bagajele facute si in avion, in drum spre casa parintilor sai pana isi va putea gasi mobilitatea si se va putea muta.