Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 15 - UN NOU ÎNCEPUT - PART 1

Jumătate de an mai târziu...

Sunt complet distrus. Amorțit. Iar dacă nu am înțeles până acum ce înseamnă sa îți pierzi cu adevărat sufletul, acum o fac.

Mă simt de parcă, odată cu accidentul Adrianei, s-a dus pe apa sâmbetei și toată speranța mea.

Singurul lucru care mă mai face să mă ridic dimineața din pat e efortul neîncetat al lui Reece de a se răzbuna. De a le face dreptate fetelor noastre.

Ai spune că în șase luni nu am avut suficient timp să facem mai nimic, având în vedere și noutățile despre starea Adrianei. Suferă de amnezie parțială în urma accidentului, iar medicii nu au motive să creadă că își mai poate aminti ce s-a întâmplat în ultimii ani. Ana a uitat totul încă de la începutul ultimului an de liceu și până la momentul tragediei care mi-a sfâșiat sufletul. A uitat complet de mine, a uitat de ceea ce i-a făcut Martin, ajungând să cadă din nou în capcana lui. Iar eu, momentan, am mâinile legate.

Dar Reece s-a asigurat că Martin nu va mai avea curajul să doarmă vreodată liniștit.

Ultima dată când am vizitat-o pe Adriana la spital, când încă era în coma care a durat câteva luni, eu și cu Reece l-am tras pe Martin deoparte și i-am dat vestea: Toate dispozitivele lui sunt acum urmărite de noi. Ceea ce vorbește, ceea ce face, ceea ce scrie sau cui. La fel și telefonul Adrianei, în caz că el încearcă să facă pe inteligentul. Dacă ar încerca să schimbe dispozitivele, toate datele lui private ar ajunge de domeniu public.

Am fi putut pune capăt pur și simplu acolo, având în vedere teroarea din privirea lui când a aflat grozăvia. Ar fi acceptat orice doar ca să nu ne jucăm cu datele sensibile pe care le deține.

Am fi putut și să o scoatem pe Ana de acolo. Dar, în situația aceea, era imposibil. În primul rând că starea ei era critică, aceasta aflându-se într-o comă profundă. Iar în al doilea rând: Acum nu își amintește nimic. Dacă aș fi luat-o de lângă părinții și de lângă casa ei, s-ar fi speriat ca naiba. Ar fi crezut că suntem noi niște criminali.

Așa că lui Martin i-am pus noi niște condiții proprii, deși încă nu am renunțat la ideea de a o scoate pe Ana de acolo când va fi momentul.

1: Nu se va mai atinge de ea, sub nicio formă, altfel va plăti mai mult decât întreaga lui avere ar putea să acopere.

2: M-aș fi întors după el și l-aș fi castrat chiar înainte să îi permit să trăiască doar ca să asiste la umilirea lui publică.

3: Nu se va mai apropia vreodată, niciodată de Kiril sau de Katerina.

A acceptat fără prea multe proteste. M-a asigurat că pe Ana nu o va mai atinge. În nebunia lui curată, tot încerca să ne convingă că, în ciuda tuturor evenimentelor, chiar o iubește. Ne-a promis că va sta departe și de Katerina sau de Kiril.

Dar asta nu s-a întâmplat. Ceea ce aproape că ne-a făcut să ne întoarcem în New York și să terminăm ceea ce am început. Nenorocitul încă îl vizitează pe copil. Dar Katerina a intervenit imediat, spunând că asta ar fi fost un dezastru care ar fi ajuns și la urechile lui Kiril. Marele obstacol e că acest copil suferă de dorul lui Martin, fără să aibă cea mai mică idee despre ce fel de om e. Îl iubește pentru că îl consideră un tată bun.

Iar având în vedere că eram și noi la curent cu prezența lui, nu ar fi putut face nicio mișcare proastă. Neavând niciun mod prin care să mai poată face vreo gafă, Martin a jurat că tot ceea ce vrea e să vadă copilul și atât. Fără scopuri ascunse, fără jocuri.

Katerina ne-a convins să lăsăm momentan treburile așa. Urmând ca mai apoi, când avem asigurarea că Ana e în afara oricărui pericol, că s-a recuperat complet după accident, vom avea ocazia să ne răzbunăm pe Martin cum nu își poate nici imagina.

Până atunci, suntem nevoiți să stăm cuminți și să ne abținem impulsul de a acționa din pură ură.

Sunt acasă la Katerina acum, împreună cu Reece și încercăm, măcar pentru o seară, să ne relaxăm și să încercăm să găsim un motiv de bucurie. Măcar cât de mic.

Reece se întoarce deodată dintr-o cameră alăturată, cu laptopul în brațe și purtând un zâmbet radios pe chip.

Atât eu cât și Katerina rămânem perplecși. De ce zâmbește așa, de parcă ar fi câștigat la loterie?

― Știi, nu m-am gândit niciodată că iubita ta ne-o va lua înainte și ne va face treburile de un milion de ori mai ușoare, începe el cu un zâmbet gigant și radios.

Ce naiba se întâmplă? Ce s-a întâmplat cu Ana?

― Ghici ce, amice? Nu mai trebuie să o răpim noi. Vine singură direct aici.

Sunt atât de confuz încât mă întreb sincer dacă nu cumva a băut. Dar când îmi arată ecranul laptopului său și arunc o privire asupra mesajelor dintre Reece și Adriana, simt cum reușesc, în sfârșit, să respir, după atâta timp petrecut fără oxigen.

― Vrea să fugă de acolo. Într-un alt oraș. Cred că știm cu toții de ce. În fine, ce e important e că i-am ținut în blocul nostru un apartament de-o parte, pentru că a decis să vină în Charlotte când a descoperit apartamentul disponibil.

― Cum e posibil? Cum se face că vine tocmai aici? întreb, din ce în ce mai debusolat.

― Gândește-te. Nimeni normal la cap nu ar lua în seamă anunțul puțin cam de neîncredere al unei tipe care vrea să își ia lumea în cap și să fugă din New York într-un oraș necunoscut. Nu ar avea nimeni încredere suficientă să îi țină un apartament deoparte până se decide ea să vină. Dar uite că m-a găsit pe mine. Am postat imediat ce am văzut anunțul ei că închiriez apartamentul gol de lângă tine, Sam, la un preț chiar atrăgător, așteptând ca ea să dea de postare. Acum e oficial, vine aici.

Îl privesc cu scepticism, dar nimic de pe chipul lui nu dă de înțeles că asta ar fi o glumă sau ceva. Și oricum, nu îl cred în stare să facă glume de genul.

Sar imediat de pe fotoliul acesta, sărind la gâtul lui Reece și îmbrățișându-l.

― Ești cel mai tare! mă trezesc spunând și simțind cum sunt pe cale să îmi iau zborul.

E ca și cum o greutate incredibil de mare mi s-a ridicat de pe piept și pot respira din nou.

Ana vine aici. Datorită lui Reece. Omul ăsta e o comoară când vine vorba de amicii lui.

― Vestea proastă e că, acum, tu vei plăti dublu chirie ca să compensezi faptul că am înjumătățit-o pe a ei, să fiu sigur că nu se răzgândește și fuge în altă parte.

― E perfect. Nici nu îmi pasă.