Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 5 - MĂ PÂNDEȘTE O RĂCEALĂ - PART 1

În ciuda faptului că, pentru puțin timp, a fost zâmbitoare, bucurându-se de plimbarea pe motocicletă, se întoarce la starea de dinainte să plecăm din fața casei sale, adoptând expresia aceea deprimată. Și știu că nu va avea prea mult chef de stat afară, mai ales pe răcoarea asta.

Am ales să o aduc la mine acasă pentru o seară liniștită. I-am pregătit un ceai fierbinte, iar acum stă pe canapeaua mea, privind ecranul televizorului.

Am ales un film pe care să îl vedem împreună, dar niciunul dintre noi nu e prea atent la ce se întâmplă acolo.

― Hei, cum te simți? o întreb, așezându-mă lângă ea și având grijă să nu fiu prea aproape pentru că nu vreau să o fac să se simtă stânjenită.

E la mine acasă de data asta, nu în public, deci nu știu cum va reacționa dacă o îmbrățișez acum. Deși simt nevoia să o fac. Să o strâng cu putere și să nu îi mai dau drumul. Să îi spun că totul va fi în regulă.

― Părinții mei nu vor fi niciodată de acord să ies cu tine. Cel puțin tata. Pe mama o pot liniști cumva.

O privesc lung, încercând să îmi dau seama cum să îi răspund.

― O rezolvăm noi. Nu îți face griji, Ana. Nimic nu mă poate face să stau departe de tine. Doar tu îmi poți cere asta, ok?

Îmi aruncă un zâmbet mic, parcă puțin mai încrezătoare, iar ochii îi strălucesc. Era pe cale să plângă. Din nou.

Inima mi se strânge dureros în piept.

― Să nu cumva să plângi. Ești aici acum. Cu mine.

Încuviințează, urmând să se aplece ușor pe o parte, sprijinindu-și capul pe umărul meu. O las să se facă comodă, înconjurând-o cu un braț și lăsându-mi, la rândul meu, capul pe creștetul ei.

Are un parfum amețitor. Încerc să nu mă las dus de val de dorința pe care o simt acum.

Îmi doresc să aflu dacă tot corpul ei miroase atât de bine. Dar probabil ar fugi dacă ar afla ce îmi trece prin cap. Și, după cum am mai spus, nu am nicio intenție greșită cu ea. Vreau să se simtă în siguranță cu mine. Mereu.

Bătăile din ușa mea ne iau pe amândoi prin surprindere. După sunet și ritm, bănuiesc că e Katerina. Un mic zâmbet îmi pare pe față. Cred că i-o voi prezenta Adrianei, în sfârșit.

Mă duc să deschid, cu Adriana în spate care privește curioasă, iar o roșcată obosită își face apariția în prag, purtând o expresie somnoroasă, dar relaxată, în același timp.

― Spune-mi că ți-a rămas ceva suc de portocale în frigider.

Scot un chicot zgomotos, urmând să îi fac loc să intre.

― Beleaua asta din mine pare că mă urăște pentru faptul că nu am mai băut drăcia aia de ieri. Am rămas fără. Mă întorsesem la apă, spune cu o expresie ușor dezgustată.

Da, apă. Cel mai oribil lucru pentru o Katerina însărcinată.

― Oh! face ea brusc atunci când o vede pe Adriana, aceasta fixând-o cu ochi mari, probabil luată prin surprindere.

Dar rânjetul larg de pe fața Katerinei nu poate fi mai încurajator de atât. Se repede spre fata mea cu viteză supersonică, luând-o pe neașteptate cu o îmbrățișare de urs.

O strânge de parcă ar vrea să o sufoce, apoi izbucnește în lacrimi.

― Scuze! Scuze, face Katerina, ștergându-și lacrimile cu mânecile bluzei. Sam mi-a povestit despre tine, mă bucur atât de mult să te cunosc!