Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 5 - MĂ PÂNDEȘTE O RĂCEALĂ - PART 2

Nu mă gândeam că așa va decurge întâlnirea noastră.

Sunt complet inutil în fața răcelii care a pus-o atât de repede la pământ pe Adriana. Încerc să fac tot posibilul să îi fie mai bine, dar situația se înrăutățește din ce în ce mai mult.

Am pregătit 3 căni de ceai fierbinte pentru ea până acum, am îndopat-o cu pastile și acum o țin la căldură, acoperită bine cu o pătură și ghemuită în brațe la mine.

Asta nu e o simplă răceală. Nu are cum. E prea agresivă. Cred că e vorba de vreo gripă.

A naibii!

Îi verific din nou temperatura și, în ciuda faptului că nu scade, mă bucur că totuși nu se ridică mai mult.

Când realizez că nu se simte deloc bine aici pe canapea, începând să geamă de durere, o ridic ușor pe brațe, uimindu-mă de cât de ușor e corpul ei și o duc în dormitor, făcând-o să se întindă în pat.

Mă asigur că e în continuare acoperită bine, apoi mă așez lângă ea, trecându-mi mâna prin părul moale, acum umed. E transpirată toată și tremură.

Simt o durere acută în dreptul inimii văzând-o așa. E atât de ciudat, căci abia o cunosc. Și totuși, în momentul ăsta, sufăr cu ea.

Nu rezist să o văd așa.

Mă aplec ușor, depunându-i un sărut mic pe frunte, ascultând cu atenție ceea ce spune.  Încerc să dezleg misterul, căci nu se înțelege nimic, dar ajung să cred că nici ea nu știe ce spune.

― Sam? întreabă brusc, deschizând ochii și pot vedea că e agitată.

Mă fixează cu ochi mari, iar pupilele îi sunt incredibil de dilatate. Ochii ei hazel acum par complet negri.

― Da, păpușă. Sunt aici, îi spun, zâmbindu-i încurajator, iar ea răsuflă prelung, parcă ușurată.

― Ești... drăguț, spune în timp ce se holbează la mine și, dacă situația nu ar fi atât de tristă, aș râde.

― Oh, știu, iubito. Sunt fantastic. Iar tu ești foarte bolnăvioară și s-ar putea să nu știi ce spui.

Clatină din cap. Mă contrazice.

― Știu ce spun. Tocmai o spun. Ești foarte drăguț. Și ești blond.

― Blond natural, chiar!

Devin din ce în ce mai curios să aud ce mai scoate pe gura aia. Mă simt precum un nătărău, având în vedere că probabil nici nu e conștientă că vorbește, dar e incredibil de amuzant să o aud cum îmi face complimente de genul.

― Mhm... scoate un sunet mic, urmând să își întoarcă capul pe o parte, purtând un zâmbet copilăresc pe buze și își afundă obrazul în pernă, parcă adormind.

Dar nu e posibil să adoarmă atât de repede.

Respirația ei era agitată cu câteva clipe în urmă. Acum e lejeră. Zâmbetul i-a dispărut brusc, o expresie neutră luându-i locul. Intru imediat în panică în timp ce mă aplec ușor deasupra ei, scuturând-o de umeri.

― Ana?

Nu reacționează, ceea ce mă face să simt că rămân fără aer.

Continui să o împing, dar niciun răspuns.

― Ana!

Culoarea din obraji i-a dispărut, e foarte palidă. Nu încape loc de îndoială că nu doarme. A leșinat. Iar eu nu știu cum să o fac să își revină în simțuri.