Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 13 - TRECUTUL ÎȚI DĂ TÂRCOALE - PART 1

Patru ani mai târziu...

Sunt călare pe Hazel a mea, motocicleta pe care, după o bună perioadă de timp în care am avut dubii, am decis să o aduc în sfârșit înapoi la mine.

De asemenea, am decis să îmi reiau stilul de viață, căci era singurul mod prin care mai puteam merge înainte. Nu mai puteam să mă lupt cu întunericul fără să am parte și de puțină lumină. Iar cursele au fost mereu o bucurie pentru mine.

Încă de când Reece mi-a "dezvăluit" că e un motociclist și a vrut să mă prezinte găștii lui, am început să flirtez cu ideea de a mă întoarce în lumea aceea. Evident, eu știam deja ce era de capul lui Reece. Doar el nu știa că eram la curent deja. Dar a aflat la scurt timp după, când l-am făcut praf la o cursă pe care era sigur că o va câștiga.

A rămas atât de deprimat încât nu reușise să îmi vorbească întreaga zi.

Câțiva dintre motocicliștii din Charlotte sunt veniți și ei din New York. Pe unii dintre ei i-am recunoscut de la adunările de acum vreo 4 ani, dar ei nu fac parte din cercul meu și al lui Reece de amici. Rămân doar cunoștințe.

― Presa vorbește foarte bine despre voi, știai asta? întreabă femeia din spatele meu care mă ține strâns în jurul taliei, nu pentru că se teme că va cădea, căci am văzut-o călare pe motorul unuia și cu spatele la el, făcând un spectacol excepțional.

Motivul pentru care mă strânge în felul ăsta e faptul că e nerăbdătoare să ajungem la mine acasă. Nu ratează nicio ocazie să mă atingă.

Dacă ar afla Katerina ce fac acum... M-ar ucide. Încă se luptă să mă aducă "pe calea cea dreaptă". Să mă oprească din a "îmi vinde efectiv trupul" unor "descreierate însetate de aventură", cum le consideră pe fetele care ajung mereu în patul meu, după o cursă.

De aceea încerc pe cât posibil să nu mă las văzut de ea cu o tipă călare pe motorul meu.

― Oh, da, păpușă. Suntem eroii acestui oraș, spun eu cu o urmă de ironie, amintindu-mi de felul în care presa vorbește despre "Banda motocicliștilor din New York".

Nu sunt toți din New York, de fapt foarte puțini vin de acolo, dar presa spune mereu ceea ce vrea. Măcar nu încearcă să ne tragă într-un morman de rahat, cum poliția o face de fel. Ba chiar ne ridică în slăvi pentru faptul că suntem precauți. Nu facem ceea ce facem pentru a ne pune ca idioții în pericol. Doar ne distrăm, urmând totuși niște reguli sfinte: Fără băutură înainte de o cursă, fără viteză obscenă dacă nu e vorba de autostrăzi pustii și fără accidente. Nu punem pe nimeni în pericol și nu acceptăm pe nimeni în grupul nostru care ar putea încălca oricare dintre reguli.

Când o aduc pe Erica în apartamentul meu, femeia nici nu așteaptă să îi ofer mai întâi ceva de băut, căci se aruncă pe mine, pierzându-și și ultima fărâmă de răbdare.

Chicotesc ușor, nefiind nici pe aproape deranjat de asta. Ba chiar mă bucur că nu ține prea mult la prostii de genul. Știe ce vrea. E perfect pentru mine.

Erica încearcă să mă atragă în direcția canapelei.

― Nu acolo, spun imediat, parcă din reflex. Nu te iau pe canapea.

― De ce nu? E interesant să o faci pe canapea.

Încă puțin și îmi piere tot cheful. Dar realizez că Erica e complet neștiutoare și nu realizează că pășește pe tărâm minat acum.

În loc să îi răspund, îi zdrobesc buzele cu gura mea, încercând să o fac să nu se mai gândească la afurisita de canapea.

O împing, în schimb, în direcția dormitorului, făcând-o să aterizeze pe pat, scoțând un icnet mic de entuziasm.