Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 10 - DECADENȚĂ - PART 2

― Pe bune acum? Tu chiar vorbești serios?

Rex pare de-a dreptul turbat. Și nu sunt sigur dacă acum nu îi plănuiește o moarte lentă și dureroasă lui Martin.

A venit acasă la mine imediat ce a auzit noutățile și chiar încercase să desfacă valizele și să le răstoarne pe podea, pentru că nu e deloc fericit cu ideea că plec. De fapt, e mai oripilat de faptul că o iau și pe Katerina cu mine.

E ceva între ăștia doi. Nu sunt sigur ce, sau cât de profund, dar Rex reacționează de parcă ar fi sfârșitul lumii. Nu îmi amintesc un timp în care să îl fi văzut atât de agitat. Atât de încordat. Arată precum un leu în cușcă.

― Ai de gând să o iei pe bune și pe ea în aventura ta fără sens? Știi că nu e necesar să pleci, dar o faci oricum. Măcar nu o băga și pe ea în asta.

― Deja e înăuntru. Nu se poate da înapoi.

Cu o viteză care mă ia prin surprindere, Rex își face apariția în fața mea, apucând în pumni materialul tricoului de pe mine și fixându-mă cu o privire întunecată.

Râde scurt, un râset nervos, parcă încercând să își recapete controlul.

― Ascultă aici, rahat mic. Katerina nu pleacă nicăieri.

Îmi arcuiesc o sprânceană, uimit de faptul că Rex chiar ar apela la gesturi de genul. Nu mă înspăimântă, nici măcar nu clipesc, căci știu că idiotul nu ar avea curaj să mă pocnească. Suntem prieteni, până la urmă.

― Rex... E însărcinată, iar situația ei e delicată. Orice urmă de stres o poate pune în pericol. Iar Martin e un pericol pentru ea. I-a amenințat copilul privind-o în ochi, fără să clipească. Crezi că fata asta se va mai simți vreodată în siguranță cu el prin preajmă?

Mă fixează momente lungi, vena aceea de pe fruntea lui zbătându-se continuu, dar într-un final pufnește, eliberându-mi tricoul din strânsoare și se trântește pe canapea, prinzându-și capul între palme.

― O iubești? îl întreb direct, căci nu mai încape loc de îndoială că omul asta simte ceva pentru Kathy.

― Dacă o iubesc? face el, uimit, privind în gol cu ochii măriți. Nu știu. Nu știu dacă o iubesc. Știu doar că nu vreau să plece, la naiba! O vreau aici, de unde să o pot vedea. Să știu că e bine!

― Realizezi că vorbești cu mine, nu-i așa? Tu chiar crezi că aș pune-o în pericol?

Oftează ușor, clătinând din cap.

― Corect...

Ușa se deschide brusc, iar Katerina își face apariția cu un pachet de biscuiți în mână și o privire confuză pe chip.

― Să nu îmi spuneți că vă certați, face ea în timp ce mușcă dintr-un biscuit cu cereale.

Rex o privește lung, purtând pe chip o expresie de nedescifrat. Pare obosit și îndurerat. Îmi pare rău pentru el, acum că știu cum e să fii departe de fata pe care o iubești.

După felul în care o privește acum, îmi dau seama că o iubește. Poate el nu și-a dat seama de asta, dar e evident. Totuși realizează și el că nu poate rămâne aici. Katerina chiar nu poate rămâne.

Luându-mă atât pe mine, cât și pe Katerina prin surprindere, Rex se ridică brusc de pe canapea și aproape că se aruncă asupra ei, îmbrățișând-o strâns.

Rex e de două ori cât mine, o adevărată matahală, deci nu e de mirare faptul că acum nu mai reușesc să o văd pe Katerina, aceasta fiind acoperită complet de el.

― Să ai grijă de tine, ok? Și să mă suni. Zilnic. Pe Skype. Vreau să te văd. Și să nu îndrăznești să nu mă anunți când se naște ăsta micu', vreau să văd și asta. Îți aduci laptopul acolo în sala de nașteri și suni pe apel video. În regulă?

Rex plânge în momentul ăsta. Clipesc de câteva ori, rapid, complet stupefiat. Rex plânge. Nu credeam că o să apuc să văd vreodată asta.

― În regulă, spune Katerina, evident emoționată.

Chipul i s-a înroșit, iar vocea îi e subțire, semn că se străduiește să nu plângă și ea.
Rex o îmbrățișează din nou, învârtindu-se cu ea prin încăpere.

― În ce belele tot intrăm noi? aud întrebarea lui Rex destinată Katerinei, iar eu oftez silențios înainte să mă răsucesc cu spatele și să îmi iau tălpășița de aici, oferindu-le puțină intimitate.

Bănuiesc că au destule să își spună înainte să plecăm.

***
― De ce tocmai Charlotte? întreabă Katerina atunci când coborâm din autocar, privind în jur și asistând la mai multă gălăgie decât în New York: Un oraș cu opt milioane de persoane.

― E... Liniștit, spun, dar apoi realziez cât de ridicol sună în momentul ăsta.

Pufnesc ușor înainte să apuc cele două valize și să aștept ca ea să înainteze.
O urmăresc cu privirea luând-o în față și holbându-se cu dezgust la niște puștani care se iau la bătaie în plină stradă.

Văzând-o așa, îmi vine să râd, căci aduce mult a un personaj din desenele animate. Încerc să scot un chicot, dar parcă nu îmi mai amintesc cum se face. De câte ori simt nevoia să zâmbesc, îmi aduc aminte de Ana mea, iar zâmbetul îmi piere înainte ca măcar să prindă contur. Și știu că asta va fi viața mea acum. O continuă luptă împotriva unei crize iminente care va scoate numai ce-i mai rău din mine.

Nu vreau să mă transform într-un insensibil, dar pare singurul mod prin care să pot opri durerea aceasta insuportabilă. Să îmi opresc orice tip de emoție, să mă forțez să nu mai simt nimic. Pentru că cel mai mare defect al meu este probabil faptul că simt prea mult. Am simțit mereu prea mult. Iar iubirea pentru Adriana avea să mă aducă în fața a două scenarii: Ori să mă facă să trăiesc, ori să mă distrugă. Iar acum, că am pierdut-o, realizez că pentru mine e posibilă doar ultima variantă.

Iubirea pentru ea m-a distrus. Iar faptul că încă o iubesc, realizarea că o voi iubi mereu, continuă să mă distrugă. Încerc să nu mă gândesc prea mult la faptul că și ea mă iubește cu aceeași intensitate, pentru că aș înceta pur și simplu să mai respir, gândindu-mă la suferința prin care trece acum. Din cauza mea. Din cauza faptului că provenim din lumi atât de diferite, iar eu nu am putut să stau departe, chiar dacă știam de la bun început că nu avea să fie ușor. Dar nu am crezut niciodată că avea să fie și imposibil.

Oftez prelung, simțindu-mă de parcă, odată cu fiecare expirație, îmi pierd o bucată din suflet. Iar în scurt timp va rămâne doar un mare gol. Un gol ce nu va mai fi vreodată umplut decât de ea: De Ana mea. Va fi întotdeauna Ana mea.