Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 15 - UN NOU ÎNCEPUT - PARTEA FINALĂ -

Nu am stare. Sunt atât de nerăbdător să o văd și totuși atât de deprimat, căci știu că pentru ea sunt doar un străin acum.

Chiar dacă lucrurile nu au să mai funcționeze vreodată ca înainte, măcar știu că e aici lângă mine, în siguranță.

Katerina își face apariția la ușa mea, purtându-l pe micul Kiril în brațe, iar eu îi zâmbesc larg.

― Trebuie să ajungă, nu-i așa? întreabă, iar eu încuviințez. Reece o așteaptă la intrare.

Mă îndrept împreună cu ea în direcția ferestrei și privim în față, în direcția aleii din fața scărilor de la intrare.

― Unde naiba ai fost zilele astea? întreb, confuz din cauza faptului că nu reușisem să dau de ea.

Katerina zâmbește ușor, parcă forțat, un zâmbet agitat.

Ar trebui să mă îngrijorez?

― Nu îți face tu griji, îmi spune și realizez că nu vrea să îmi dezvăluie adevărul.

Dar nu mă gândesc prea mult. Nu reușesc acum când mintea îmi e invadată de Ana. De amintirile cu ea. De conștientizarea că, dintr-un moment în altul, își va face apariția.

Încep să lovesc cu degetele în pervaz, stresat, bătând în același timp și din picior. Katerina scoate un sunet înduioșat în timp ce mă lovește ușor peste umăr, încurajator.

― De ce durează atât? întreb eu, simțind cum intru în panică.

Trebuia să ajungă până acum, nu?

― Oh, nu te îngrijora, e pe drum.

O spune de parcă ar știi sigur. De parcă ar fi văzut asta. Mă încrunt, aruncându-i o privire curioasă. E ceva ce ar trebui să știu?

Dar ea nu spune nimic, ci doar zâmbește din nou în felul ăla, precum Kiril atunci când încearcă să acopere o minciună.

Câteva clipe mai târziu, aud sunetul unei mașini care parchează în față și inima mea ratează o bătaie. E un taxi.

Ușa din spate se deschide, iar eu o văd, în sfârșit.

Cu părul arămiu lăsat să cadă liber pe umerii micuți, un outfit sportiv, confortabil și un zâmbet micuț, relaxat.

Se simte bine. Inima mea face un salt de bucurie.

Se apropie de Reece cu o expresie stânjenită, de parcă nu ar știi ce să spună, dar amicul meu începe imediat să îi vorbească în stilul ăla al lui dezinvolt care poate face pe oricine să lase garda jos.

O face să râdă scurt, urmând să o conducă înăuntru.

Nu am înțeles exact ce i-a spus, dar măcar bănuiesc că a făcut o primă impresie bună.

Ana e aici. E în sfârșit aici. Și totuși e atât de departe de mine.

Acum trebuie doar să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai e a mea. Nu o mai pot avea. Nu își mai amintește absolut nimic despre mine.

Înghit în sec, încercând să nu sfidez soarta și să mă mulțumesc cu faptul că acum e aici, de unde o pot observa. Unde o pot știi în siguranță. Departe de familia aceea otrăvitoare.

***

"Ești pe cale să leșini sau ce?"

Tocmai mă pregătesc să ies din bloc, pentru a mă duce să o văd pe Katerina. În ultimul timp, merg din ce în ce mai des la ea pentru că nu reușesc să îmi găsesc curajul de a risca să mă lovesc de Ana prin jur.