Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 2 - FATA VISURILOR MELE - PART 1

Cursurile s-au terminat, iar eu sunt afară, pe scările din fața ușilor mari, încercând să dau de o țeastă roșcată prin gloata de studenți. Dar după vreo treizeci de minute de așteptare, realizez că fata asta nu are de gând să se facă văzută.

Oftez, încercând să îmi dau seama ce e de făcut și mă ridic de pe treapta rece, coborând în viteză și îndreptându-mă spre motocicleta mea.

Bănuiesc că Katerina nu vrea să se facă văzută acum. Probabil încearcă și ea să își dea seama ce e de făcut și nu pot să o forțez să mă lase să fiu acolo când nu se simte în largul ei. Probabil vrea să fie singură.

A spus că, după cursuri, se va duce la medic. Deci bănuiesc că ea e deja pe drum, în cel mai bun caz. Aș fi vrut doar să nu fie nevoită să o facă singură, dar realizez că nu pot fi non-stop acolo. Cel puțin nu când nu își dorește ca cineva să îi fie alături.

Accept faptul că deja a plecat de mult de la cursuri, urcându-mă pe motocicleta mea și luând-o la întâmplare pe străzi, așa cum fac mai des decât aș vrea să recunosc.

Stau mai mult timp pe afară decât acasă, cu excepția zilelor în care sunt bolnav.

Înăuntru, simt cum mă sufoc. Iar străzile sunt doza mea de oxigen extrem de dorită. Pe motocicleta asta, simt că sunt deasupra lumii. Mă face să mă simt invincibil. Chiar dacă realizez că sunt pe departe de a fi așa ceva.

Numai eu știu de câte ori mi-am luat-o pe cocoașă. Fie de la poliție, aceasta dezaprobând stilul meu de viață, alți motocicliști, sau prieteni/inamici. Nu e ușor să mă prindă, dar când o fac, dau rău de belele.

Atrag belelele precum un magnet, dar asta nu mă oprește din a continua să fac ceea ce fac.

Îmi place. Mă face să simt că trăiesc cu adevărat. Nu mă voi opri vreodată.

Conduc până în fața unui supermarket unde decid să opresc pentru câteva minute să îmi cumpăr ceva rapid de mâncat.

Când ies și mă întorc la motocicleta mea, temându-mă să o las prea mult singură într-un loc de genul și mă urc pe ea, deși încă nu pornesc motorul.

Mi-am cumpărat un sandwich pe care îl mănânc chiar aici.

Telefonul meu începe brusc să sune, iar când verific numărul, un zâmbet îmi apare pe față: E Brian.

― Salut! exclamă el imediat ce răspund apelului, aproape spărgându-mi timpanele.

Pot pune pariu pe toți banii din buzunar că are niște vești mari. Brian nu se arată des atât de entuziasmat.

― Care-i treaba? întreb în timp ce iau o mușcătură din sandwich-ul de pui.

― Spune-mi imediat unde ți-ai cărat fundul, căci avem treabă astăzi. Ne unim în seara asta cu niște băieți dintr-o altă gașcă. Va fi o cursă de vis, amice.

Rămân preț de câteva clipe blocat, apoi scot un sunet patetic de entuziasm pe gură.

― La naiba, da! Vreau detalii.

Brian îmi spune că îmi va explica totul când ne vom vedea, iar eu îi transmit adresa supermarketului și îi spun că aștept să vină.

Închid apelul, îndesând telefonul înapoi în buzunarul jeanșilor și îmi termin rapid sandwich-ul, simțindu-mă nerăbdător.

Atenția îmi e distrasă brusc de o gălăgie provenind de pe partea stângă.

Pe aleea în direcția căreia privesc se află două femei. De fapt: O femeie și o puștoaică. Presupun că sunt mamă și fiică.