Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 11 - REECE GRAYSON - PART 1

Din nefericire, nu am reușit să găsim două apartamente disponibile în același bloc, așa că am fost nevoiți să închiriem în două blocuri aflate la câteva străzi distanță unul de altul.

Nu e o distanță prea mare, dar e oribil să mă gândesc că ar putea veni vreun moment în care Katerina să aibă nevoie urgentă de ajutor și să îmi ia prea mult să ajung. Dar ea e optimistă. Cu zâmbetul pe buze m-a asigurat că va fi bine și nu va muri încercând să desfacă un borcan sau ceva.

Simțul umorului i-a revenit, ceea ce mă bucură. Să fie în Charlotte pare să îi facă bine. Mă gândesc imediat că poate e datorită faptului că ne aflăm la o distanță considerabilă de bărbatul misterios, dar jalnic și nenorocit care i-a făcut rău. Doar dacă aș afla cine e... Nu ar mai trăi să vadă ziua următoare.

Dar ea pare să își revină. Ideea că în curând va fi mămică o bucură din ce în ce mai mult, acum că începe să scape de teama că nu își va putea iubi copilul, iar asta pentru că deja îl adoră. Când e încă în burtică și îi provoacă zilnic probleme. Chiar dacă o face să se trezească în fiecare dimineață cu grețuri, Katerina nu reușește să se enerveze.

Slavă cerului că nu sunt femeie. Căci nu sunt sigur că aș rezista cu un țânc în burta mea care să își facă simțită prezența în fiecare moment. Oare cum reușesc femeile să treacă prin asta?

Preț de câteva clipe mă gândesc la cum ar fi decurs lucrurile dacă m-aș fi întors mai repede la Adriana, înainte ca părinții ei să îi facă ce i-au făcut. Îmi imaginez cum ar fi arătat Ana mea cu burtică, cu pofte ciudate zilnice și cu ochii aceia strălucitori specifici unei femei însărcinate. Căci am observat de la început cum privirea Katerinei strălucea diferit din momentul în care am revăzut-o in apartamentul ei, în ziua aceea în care am intrat la ea în casă să o ajut. Când încă nu știa. Dar privirea aia era acolo. O sclipire interesantă.

Mi-o imaginez pe Ana cu privirea aceea și simt cum îmi cade cerul în cap. Iubita mea a fost forțată să renunțe la copilul care ar fi putut să o facă fericită, cum al Katerinei o face pe ea.

Înghit în sec în timp ce mă îndrept spre blocul în care urmează să locuiesc, după câteva zile în care am stat cu Katerina, prea îngrijorat să o las acolo într-un loc nou fără ca mai întâi să mă asigur că îi e bine.

Pe o parte e asta, dar mai e și faptul că trecusem printr-o perioadă incredibil de întunecată în zilele astea. Nu mai reușeam să privesc în afară. Soarele parcă strălucea prea tare, dându-mi dureri în tot corpul. Nu mai suportam să ies.

Dar Katerina m-a dădacit precum o mamă grijulie și m-a molipsit cu entuziasmul ei. Nu am reușit să trec peste durere, nu voi reuși niciodată, dar măcar m-a ajutat să găsesc puterea să îmi mișc fundul de pe canapea și să renunț la a da pe gât zece doze de bere în fiecare seară.

Când ajung în fața noii mele case, dau cu privirea de Reece Grayson, administratorul care îmi aruncă o privire curioasă, precaută.

Stă sprijinit de bara de metal a scărilor din fața blocului, cu brațele încrucișate la piept și observându-mă pe sub gene, cu o expresie serioasă și o sprânceană ușor arcuită.

Pufnesc ușor când ajung în dreptul lui și pot vedea scepticismul din privirea sa atentă.

― În regulă, știu că arăt ca dracu'. Nu e nevoie să fii atât de direct.

― Nu am spus nimic, mormăie bărbatul, dând la o parte o șuviță de păr brunet care îi atârna pe față.

Are părul lung până la umeri și ondulat. Bănuiesc că e un motociclist, având în vedere stilul vestimentar: jacketa specifică de piele, pantalonii specifici și ei, dar și cheia agățată de curea.

Recunosc stilul pentru că am trăit de când mă știu printre membri ai găștilor de motocicliști. Nu spun nimic totuși pentru că nu vreau să știe că și eu obișnuiam să conduc un motor.

Mă întreb în treacăt dacă voi avea vreodată curaj să o aduc aici pe Hazel a mea. Probabil că nu. Îmi va provoca un infarct, amintindu-mi de fata care a fost inspirație pentru numele motocicletei.

― În fine, spun, așteptând să o ia înainte și să deschidă.

― Poți măcar să te prefaci că nu ești drogat? mă întreabă Reece, luându-mă prin surprindere.

― Ascultă, amice. Nu știu de unde ți-ai făcut impresia asta, dar nu sunt drogat, ok? Sunt doar deprimat. Iubita m-a părăsit pentru că părinții ei sunt o adevărată durere în fund, iar acum îmi fac griji pentru sora mea însărcinată care nu a reușit să găsească un apartament în același bloc cu mine, așa că acum e singură la o distanță îngrijorătoare. Cred că îmi pot permite să par "drogat".

Reece își arcuiește uimit sprâncenele, părând să își înghită cuvintele. Ridică ușor din umeri, zâmbind forțat într-un colț al gurii.

― Îmi pare rău amice, pare că ai nevoie de o bere sau ceva. Eu sunt la apartamentul 15, dacă ai chef. Apropo, tu vei sta la 8.

Îmi înmânează cheile, urmând să mă lovească prietenos cu mâna pe umăr, gest care mă face să mă încrunt. Nu știu de ce, dar gesturile astea nu mi se mai par normale.

Nu mai reușesc să fiu prietenos cu nimeni, în afară de Katerina. Dacă nu aș fi măcar cu ea, nici nu ar mai avea sens să mai respir. Ar trebui doar să îmi iau zilele, dacă aș deveni atât de nemernic.

Mă îndrept cu pași leneși în direcția apartamentului meu unde abandonez valiza cu lucruri înăuntru, lângă ușă, urmând să o închid în urma mea și să caut cu privirea un loc în care să mă așez și să dorm.

Tot ce vreau e să dorm zilele astea. Măcar somnul mă scutește de durere, asta dacă universul e de partea mea și nu îmi pune pe cap coșmaruri.

Mă întind cu un pufnet sec pe canapea, închizând preț de câteva clipe ochii. Și îmi amintesc din nou de Ana, deși mă străduiesc cu toate forțele să nu mă gândesc.

Parcă îi pot simți parfumul de căpșuni. Pielea dezgolită lipită de a mea. Parcă îi pot revedea privirea blândă și somnoroasă în timp ce moțăie deasupra mea și îmi sărută linia maxilarului.

Mârâi ușor, blestemându-mi zilele. Nu știu cât o să rezist așa. Parcă aș fi dependent de ea.

Sunt în sevraj. Și am nevoie disperată de o doză de Ana.