Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 13 - TRECUTUL ÎȚI DĂ TÂRCOALE - PART 2

― Sam! Sam!

Kiril strigă cât îl țin plămânii imediat ce intru pe ușă. Nu îmi dă timp nici să respir, căci aleargă în direcția mea și îmi sare în brațe, atârnând de gâtul meu de parcă ar fi un lănțișor mic. Chicotesc zgomotos, susținând copilul cu un braț, asigurându-mă că nu cade.

Când îl las jos, Kiril observă că țin ceva ascuns la spate și se încruntă, curios. Încearcă să se uite în spatele meu, dar eu încep să mă învârt prin încăpere, ținând în continuare mâna la spate și ascunzând cadoul, făcându-l pe băiat să țopăie nerăbdător, întinzând gâtul când în stânga, când în dreapta pentru a trage cu ochiul.

Știe că e ceva pentru el.

Renunț să îl mai necăjesc înainte să apuce să se plictisească de jocul ăsta și îi înmânez cutia de la spate, făcându-l să scoată un strigăt mic, entuziasmat.

― E puzzle-ul acela! Mama, uite! Sam mi-a adus puzzle-ul!

Începe să alerge prin încăpere, ținând cutia la piept de parcă ar fi un lingou de aur, iar Katerina râde colorat, urmând să se apropie de mine și să mă îmbrățișeze strâns.

― Nu ai idee cât vorbește despre tine. Nu știu cum se face, dar ești eroul lui.

Scot un pufnet mic, ironic. Nu îmi imagienz de ce.

― Reece? întreb, pentru că am crezut că îl voi găsi și pe el aici.

― E acasă acum. În seara asta ieșim toți trei în oraș, spune cu o sclipire în ochi și recunosc imediat privirea aia.

E aceeași privire pe care o purta și Ana când ieșea cu mine.

Zâmbesc imediat.

― Haide, nu mai sta acolo ca fraierul, râde scurt, urmând să mă apuce de mână și să mă tragă în direcția măsuței de cafea, făcându-mă să mă așez pe fotoliul confortabil.

Și-a luat recent puțină mobilă nouă, mai colorată, printre care și două fotolii atât de confortabile încât te pot face să adormi în secunda în care aterizezi pe ele.

Kiril îmi sare în poală la doar câteva secunde distanță, arătându-mi un dinozaur cu care se joacă.

― Pregătesc o cafea, tu uită-te la beleaua asta mică să nu își bage jucăria aia în ochi, spune atunci când îl vede pe Kiril cum încearcă să folosească dinozaurul pe post de binoclu.

― Ești trist, spune brusc puștiul după doar câteva clipe, când Katerina e deja în bucătărie.

Îl privesc cu sprâncenele arcuite, surprins de observația lui.

― Nu sunt trist, piticule. De ce ai crede asta?

― Te uiți altfel, spune cu ochii ușor mijiți.

Copilul ăsta are doar patru ani. Și totuși, uneori, când vorbește, ai impresia că discuți cu un adult, nu cu un puști care nu a învățat încă să scrie.

Kiril e foarte inteligent pentru vârsta lui.

― Sunt doar puțin obosit, nu sunt trist.

― Promiți? întreabă, ridicând degetul mic de la mâna dreaptă în aer, iar eu chicotesc scurt înainte să îi apuc degetul cu al meu, în semn de promisiune.

― Promit. Nu sunt deloc trist.

Îmi trec degetele prin părul lui, ciufulind șuvițele roșcate, o culoare foarte similară cu a Katerinei, poate doar puțin mai deschisă.