Întotdeauna... tu - VOL 2 -

CAPITOLUL 14 - CĂDERE LIBERĂ - PART 2

Să spargi ușa cuiva din răzbunare e, de fel, ceva ce vezi mai mult în filme. Iar în realitate se sfârșește de cele mai multe ori cu cătușe.

Dar nu îmi pasă. Nici măcar Reece nu dă doi bani pe ușa lui Martin.

Împingem împreună cu forță în ușa care se deschide, izbindu-se cu putere de peretele opus.

Tocmai ce am descoperit că Reece, pe lângă faptul că e un motociclist înfocat, mai e și un geniu al computerelor. A reușit să localizeze adresa de unde a sunat Ana, ceea ce a făcut treburile mult prea ușoare.

Întrăm cu forța în casa nenorocitului care nu întârzie să își facă apariția, purtând pe chip o expresie de șoc.

― Unde e Ana? întreb direct, iar Reece plonjează deasupra lui, lovindu-l cu atâta forță încât îl lasă să zacă la pământ, gemând de durere.

― E al meu. Tu du-te după ea, spune Reece în timp ce îl fixează pe Martin cu un zâmbet malefic, înainte să îl pocnească cu putere din nou imediat ce începe să miște.

Și am toată încrederea că va reuși să îl învețe o lecție pe care să nu o uite niciodată.

Urc în grabă scările ce duc la etaj, strigând numele ei și căutând-o prin fiecare încăpere, trântind zgomotos ușile.

― Samuel? aud vocea acesteia, într-un final.

Vocea îi e slăbită, moale, ceea ce mă face să scot un mârâit de durere.

Unde ești, iubito?

Continui să o caut, până când o găsesc, în sfârșit, în ceea ce pare a fi dormitorul principal al casei cu un numar absurd de camere.

O văd pentru prima dată în patru ani și rămân paralizat în fața ei, realizând prea mult. Realizând tortura prin care a trecut.

A slăbit incredibil de mult, iar ochii îi sunt aproape închiși, semn că e atât de obosită.

Stă în dreptul ferestrei, clătinându-se ușor pe picioare.

Mă reped spre ea, înconjurând-o imediat cu brațele și scoțând un sunet de fericire și durere, în același timp în timp ce îmi lipesc buzele pe obrazul ei, simțind imediat parfumul specific al pielii sale pe care mi-l aminteam atât de bine.

După atâta amar de vreme, mă simt din nou în viață. Mă simt complet.

Iubirea mea e aici.

O analizez câteva clipe cu atenție, încercând să îmi dau seama dacă e rănită, dar nu văd vânătăi pe corpul ei.

― Te doare ceva, iubito? întreb, pentru că încep să mă gândesc că poate o lovește în locuri mai puțin evidente.

Locuri care nu pot fi observate ușor. Îi ridic cu grijă cămașa în sus, analizându-i pielea de pe abdomen, de pe spate. Și, într-adevăr, e vânătă.

Simt că mor în momentul ăsta. Cum a putut? De ce? Ana e o fată atât de dulce, de iubitoare. Cum a putut să o rănească în felul ăsta?

E monstrul monștrilor.

O cuprind din nou cu brațele, având grijă să nu o strâng prea tare, să nu îi provoc durere.

― Ești aici? Te rog, nu fii doar un alt vis.

Vorbele ei mă frâng în mii de bucăți și observ cum își ține ochii închiși, murmurând alte lucruri pe care nu le înțeleg. Cu siguranță nenorocitul i-a dat ceva.

― Sunt aici, iubirea mea. E real.

O ridic pe brațe, grăbindu-mă să cobor scările cu ea și găsindu-l pe Reece încă deasupra lui Martin, distrându-se de minune cu fața lui acum pătată de sânge.