Suflet negru

Capitolul 21

Zilele au trecut repede și nu pot să spun că am făcut cine știe ce lucruri în afară de a fi atentă la orice mișcare pe care o face această așa zisă guvernantă a Elizei. N-am încredere în femeia asta și am văzut cu ochii mei cum îi aruncă priviri neortodoxe soțului meu. Motivul pentru care încă nu i-am dat una în fața aia plasticată este că Antonio m-a asigurat de fiecare dată când mă uitam urât la ea că mă iubește pe mine și nu s-ar mai uita toată viața după altă femeie și eu am încredere în el.

— Pot să stau puțin aici cu tine? Aud ușa dormitorului deschizându-se și o văd pe Eliza intrând cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurând.

— Hei, ce s-a întâmplat micuțo? De ce plângi? O întreb și o iau în brațe ștergându-i lacrimile. Urăsc să văd un copil plângând.

— Promiți că nu spui nimănui? Mă întreabă uitându-se cu ochii ei triști în ai mei.

— Promit.

— Domnișoara guvernatoare m-a lovit fiind desenam cu mâna stângă și mă va lovi și mai tare că am fugit. Îmi spune și nervii îmi sunt întinși la maxim. A naibii scorpie, una e să îi facă ochi dulci bărbatului meu ce nu dă doi bani pe ea și alta e să lovească un biet copil nevinovat.

— A mai făcut asta și înainte sau doar azi? Mama ta știe? O întreb, dar Eliza se uită speriată în ochii mei văzându-se clar că îi este teamă de acea pupăză. Și mama ei ce păzește? Copilul ei e traumatizat și ea nu observă acest lucru? Halal mamă mai e.

— Mă lovește de fiecare dată când nu o ascult. Mami știe, doar că a zis că asta e din vina mea fiindcă nu o ascult. Poftim? Efectiv rămân șocată de ce îmi mărturiște acest copil. Ce fel de suflet are mama ei de își lasă copilul să sufere. Dar asta rămâne pe seama mea le voi arăta mai târziu eu celor două idioate acum pe prim plan e să liniștesc fetița care plânge în hohote.

— Liniștește-te, îți promit că nimeni nu te va mai lovi niciodată. Îi spun cu glas blând și o așez în pat mângâind-o pe spate până când reușește să adoarmă. O învelesc cu cearceaful de pe pat și ies din cameră pentru a purta o discuție "civilizată" cu cele două gaițe. Neavând răbdarea să se întoarcă Antonio ca să-i pot explica problema plec singură în căutarea celor două pe care le găsesc în sufragerie cu cafeluța în mână deja mă dezgustă.

— Bianka, ai văzut-o cumva pe Eliza? A plecat de la lecții și Rebeka mai are multe lucruri să îi predea pe astăzi. Mă întreabă Alma când îmi observă prezența.

— Mi se pare logic că copilul acesta fuge de la lecțiile ei dacă este agresată. Spun fără nicio reținere și le arunc câte o privire ucigătoare venită din adâncurile iadului și o văd pe Rebeka cum se îneacă cu cafeaua când aude ce am spus.

—  Nu e cazul să-i aduci Rebekăi asemenea acuzații false, e clar că ai o problemă referitor la trecutul dintre ea și fratele meu. Vorbește Alma luându-i apărarea fufei nenorocite, iar eu în momentul ăsta sunt mai mult decât dezgustată de atitudinea ei față de această situație.

— Sincer, îmi este scârbă de voi amândouă, dar cel mai mult îmi este de tine Alma. Cum poți să treci cu vederea faptul că fiica ta este agresată de ea crezând că și-o merită, te asigur eu că nici un copil nu merită să fie lovit. Îi spun Almei și aceasta mă privește uimită. Iar ție să îți fie rușine pentru ce ai făcut fiindcă nu așa se educă un copil. Îi fac morală și celelatei nenorocite ce mă privește ca proasta.

— Nu îmi dai tu mie lecții cum să am grijă de copilul meu, nenorocito! Crezi că dacă l-ai prostit pe fratele meu să se însoare cu tine una care face parte din cel mai nemernic și de prost gust clan ai vreun drept să îmi comentezi mie? Începe Alma să se răstească la mine și fiind luată pe nepregătite îmi dă o palmă peste față.

   Pentru un moment rămân șocată de ce s-a întâmplat și îmi revin abia după ce simt două brațe mari ce mă trag la un piept cald. Îl privesc pe Antonio ce o ucide din priviri pe sora lui și o pot observa cum privirea mândră pe care o avea în urma loviturii pe care mi-a dat-o se transformă în una de teamă.

— Dacă o singură dată mai ridici mâna la soția mea sau o jignești poți să uiți să ești sora mea! Îi spune apăsat văzându-se clar că e nervos și mă ia în brațe până când ajungem în dormitor unde Eliza încă doarme.

— Îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Chiar nu știu ce a fost în capul ei. Spune și îmi mângâie cu blândețe obrazul care s-a înroșit.

— Nu ai de ce să îți ceri tu scuze, nu ești vinovat cu nimic. Spun și îl strâng puternic în brațe.

— Ba da, am fost atât de orb încât să nu îmi dau seama de ce făceau cele două nepoatei mele. Sora mea nu era așa, era blândă, dar după moartea soțului ei s-a transformat în așa fel încât nu îi pasă de copilul ei. Îmi explică și cu toate că o compătimesc că și-a pierdut bărbatul pe care îl iubea nu pot să o iert pentru ce atitudine are față de propriu copil pe care trebuie să-l iubească cu toată ființa sa.