Iubire neașteptată

25."Help me"

Îmi aminteam de momentele penibile, de întîmplările şi situațiile pe care le-am trecut împreună, codul nostru...

Codul nostru... Pe cap beat cum eram, am luat și am recitit scrisoarea în care erau scrise atîtea cuvite amare pentru sufletul meu. Care a generat atîtea emoții negative pe care nu le-am simțit niciodată împreună: durere, tristețe, dor, ură, neînțelegere, supărarea. Toate acestea cobinate au creat o licoare veninoasă pentru mine, licoare ce mă face să slabesc și să mă simt inutil, să uit de timp și spațiu, să uit de tot. Dar un cod, de care poate ea nu a uitat, care a însemnat mult pentru noi cînd eram copii, poate totuși există acolo.

Am găsit totuși niște litere care va schimba toată situația. Cînd le-am combinat s-au primit cuvîntele care mi-au dat speranțe că nimic nu s-a sfîrșit și că ea încă mă iubește, mi-a ridicat moralul, făcîndu-mă pe mine să vreau din nou să o caut ca să fie din nou cu mine. "Help me". Ce fericit mă fac acum aceste cuvinte, iar pe fața mea un zîmbet larg apăruse, ci care dispăruse imediat cînd m-am gîndit că Nick poate să îi facă ceva. Mă scol din pat și apelez băieților că să vină la mine să punem cap la cap un plan care m-ar ajuta pe mine să o găsesc pe Crissy.

~Din perspectiva lui Crissy~

Mă aflu în aceași cameră pe care o detest din tot sufletul. Mă simt singură și neajutorată. Vreau să merg acasă. Cît timp stau aici am încercat să găsesc o ieșire, dar nimic, nimic care m-ar ajuta, încăperea aceasta fiind izolată total. Oricum ar fi o să gasesc ceva ce o să mă ajute să ies din această casă de nebuni. Sinceră să fiu nu mai știu dacă mă aflu în Boston. Tot așa gîndind nu am observat cum în camera mea intrase o doamna. Femeia era în vîrstă, cu păr sur, dar foarte slabă, cu niște ochi verzi ca safirele, ce semana mult cu Nick, doar nu e...

-Bună ziua domnișoară, eu sunt mama lui Nick, Katy. Exact cum m-am gîndit. V-am adus micul dejun, fiul meu poate nu înțelege că trebuie să aibă grijă de tine, dar eu știu că vrei să mănînci.

-Bună ziua... murmur eu și îmi întorc privirea de la ea. Femeia nu mi-a făcut nimic, dar fiul ei mi-a distrus viața...

-Cristina, uite îți voi pune mîncarea aici, nu îți face griji nu am pus nimic acolo, fiindcă știu că te-ai gîndit și la acesta.

-Mulțumesc, îi răspund cu aceași tonalitate. Ea iese din cameră și mă lasă din nou singură. Voi muri de singurătea care mă va transforma într-o nebună aici.

Mă apropii de mîncare și observ tacîmurile,care evident îmi vor fi de folos, pentru aparare în caz de ceva. Mîncarea avea un gust bun și nu am stat mult pe gînduri și am lăsat farfuriile goale. Am mers să văd dacă nu cumva bătrîna a uitat să încuie ușa și mi-a lăsat mie cale liberă să evadez. Din pacătea ușa era închisă, am lovit zgomotos cu mîina în perete ce a provocat o durere groaznica.Și m-am întors înapoi pe patul ăla care, pe lîngă aceea că era vechi mai și scîrția.

~Din perspectiva lui Dean~

Băieții au venit în mai puțin de jumătate de oră.

-Omule, ce ai băut? mă întreabă unul dintre ei în timp ce deschidea o fereastră.

-Uite... îi întind ambele foi și le explic totul.

-Ingenioși mai erați.

-Hai acum să lăsăm aceasta și să ne gîndim unde ar putea să se afle Crissy. În afara de ceea că cunoaștem că probabil e în New York, altceva nimic.

-Înainte de a se muta în Boston, Nick locuia în NY, cred că acum s-ar afla exact acolo, spuse Martin.

-Dar cine cunoaște adresa?