Norocul Diavolului

CAPITOLUL 2

—Stai puțin!, întrerupse Albany povestea. Deci ai răpit-o, practic, pe doamna Carter?

—Nu neapărat, aprecie Damon. Am închis-o în beci.

—Asta e și mai rău, crede-mă!, râse Lisa. Pentru că cine știe ce are diavolul în beci...

*

Lisa știa că se afla într-o mare încurcătură. După ce bărbatul cu cercel auriu în ureche și chelie o aruncă în subsol – coborâse un etaj pe o scară din piatră, cu un hol strâmt și întunecat – Lisa știu că făcuse o greșeală colosală în momentul în care observându-l pe bărbatul care o răpise la propriu alesese să își facă simțită prezența. Când o lăsă în subsol, deși nu o împinse decât puțin, picioarele ei se dezechilibrară și căzu. Icni când genunchii ei înghețați atinseră dalele din piatră. Era frig aici, aproape la fel de frig precum afară. Și era decembrie, și ningea infernal. Încercă să își recapete respirația, dar capul îi era amețit, iar stomacul i se întorcea pe dos. Nu ar fi trebuit să mănânce pâinea pe care o găsise pe jos, mai ales că arătase jalnic, dar îi fusese prea foame pentru a rata șansa. Rămasă așezată pentru a-și recăpăta răsuflarea. Plecase în picioarele goale; se temuse că dacă avea să mai zăbovească o clipă Reggie urma să o prindă. Iar atunci nu ar mai fi avut cum să scape deloc. Totuși, picioarele ei nu arătau prea bine. Murdare, într-o parte însângerate, păreau ca de piatră și începea deja să nu le mai simtă. Asta nu putea fi bine, își dădu ea seama.

Oftă și se sprijini de peretele din piatră, închizând o clipă ochii. Era afară de două zile, ascunzându-se, încercând să găsească un loc de muncă decent sau un drum spre nord, acolo unde avea să-și piardă urma, dar era imposibil de găsit orice. Drumul era prea scump, iar ea nu avea bani deloc, iar toată lumea îi sugera un singur lucru drept angajare. Până la urmă Lisa renunțase la mândria ei, la care renunțase oricum când fugise cu Reggie, și alesese să se prostitueze. Ciudatul care o aruncase în beci trebuia să fie primul – și ultimul își propusese ea – client. Și ce client... Trebuia să recunoască faptul că era un bărbat chipeș, cu o alură misterioasă, ceea ce îl făcea periculos. Arăta ca un înger, dar emana aerul unui diavol. Probabil că așa trebuia să arate Îngerul Căzut; la urma urmei, străluceau la fel de puternic.

Stomacul i se răscoli, iar capul începu să îi bubuie. Trebuia să scape de aici, dar nu avea energia pentru a o face. Era prea obosită, corpul îi era înghețat, nu exista speranță pentru ea de Crăciun în această seară.

Tresări când o lovi ceva. Își deschise ochii și îl văzu pe el, pe cel care ar fi trebuit să fie primul ei client, aruncându-i ceea ce părea a fi un sendviș.

—Pâine și carne uscată. Pare că ai nevoie. Lisa îl privi neîncrezătoare. Nu știa de ce ar fi vrut să o ucidă cu otravă, dar trebuia să fie precaută. Nu știu de ce îmi pasă, dar vreau să aud cine ești. Și cum ai ajuns aici.

Lisa ridică mâncarea de jos și o mirosi. Mirosea mult mai bine decât ultima ei masă și era cald. Foarte cald. Simți cum salivează pe el înainte să deschidă gura și să muște din acesta. Pâinea avea cu siguranță unt în ea, o simțiea topindu-i-se în gură, iar carnea era perfect condimentată. Închise ochii și după ce mestecă de două ori înghiți lacomă, mușcând din nou. Termină prea repede de mâncat și se simți încă nesătulă.

Damon o privi atent. Pentru o femeie atât de micuță, dăduse gata mâncarea din două îmbucături mari. Excepțional. Totuși, Damon știa ce însemna foamea și știa cât de animalic te putea face să te simți. Ce nu înțelegea era de ce o închisese aici și de ce insista să afle cine era. Era probabil fascinația, misterul care o îmbrăcau. Nu mai fusese atât de curios de ceva timp. Și pentru că arăta înfometată, Damon trecuse pe la bucătărie înainte să coboare în beciul unde își ținea băuturile și adusese cu sine mai multă mâncare și o sticlă de scotch. O simțise rece și credea că avea nevoie de ceva care să o încălzească înainte să moară de frig. Scoase dintr-un buzunar un alt sendiviș fierbinte și i-l arătă.