Norocul Diavolului

CAPITOLUL 16

Ne bântuie adesea lucrurile pe care nu le-am făcut; cele pe care le-am făcut ne ucid la propriu.

- Lisa Carter

*

Nelson nu crezuse că avea să prindă ziua în care Damon Carter își anunța căsătoria; să descopere acum că, de fapt, o și ratase îl șoca la propriu. Damon mințise pentru făptura cadaverică de lângă el; domnișoara Pomery era la fel de uluită de ceea ce se întâmplase precum era și Nelson și, probabil, și soldații care plecaseră șifonați din birou. Poate că Roger își luase subalternii, dar privirile urâte de pe chipurile acestora nu puteau anunța nimic bun. Carter știa asta prea bine și tot o făcuse pentru ea. Pentru această femeie care îi întorsese lumea cu fundul în sus fără ca măcar să-i vadă vreodată fundul de-aproape.

Primul care vorbi în cameră fu tot Damon care, revenindu-și din cele petrecute, hotărî să acționeze rapid, înainte ca ducele să-i descopere minciuna și să se întoarcă alături de soldații lui lipsiți de minte, de data aceasta fără comandantul lor, fără Roger. Se îndreptă spre birou, măzgăli rapid o misivă și i-o întinse lui Damon după ce își aplică propriul sigiliu pe aceasta – o pereche de coarne care ilustrau clubul, Devil's Luck – spunând:

—Nelson, asta trebuie livrată arhipesciopului. Frederick Cornwallis se află probabil în Lambeth. Spune-i că mi-ar plăcea teribil să arunce o privire asupra rugăminții mele și că prin asta i-ar face un serviciu deosebit însuși ducelui de Grafton.

—Domnule... Nelson prinse scrisoare și îl privi îngrijorat. Vă gândiți probabil la o licență pentru căsătorie, nu? Damon aprobă. Domnișoara, din câte știu, nu are douăzeci și unu de ani. Licența nu poate fi emisă, din câte știu, dacă nu are vârsta aceasta.

—De aceea arhiepiscopul Cornwallis va accepta în primul rând faptul că eu și domnișoara ne-am căsătorit deja în Scoția, la Gretna Green, acolo unde indifierent de circumstanțe nu este necesar consimțământul părinților, am consumat căsătoria și ne dorim foarte mult ca aceasta să fie public acceptată și în Anglia. Du-te acum, Nelson, și... mulțumesc pentru grija ta!

Nelson aprobă, recunoscând chiar el că era o idee foarte bună. Plecarea acestuia, oricum, îi lăsă pe cei doi „soți" singuri, moment în care Lisa înghiți în sec. Murdară, obosită și cu trupul încă tremurându-i, Lisa înțelegea parțial ce se petrecea acum. Îl vedea pe Damon plimbându-se agitat prin cameră, scoțând o pereche de cizme și încălțându-se.

—Asta înseamnă..., spuse ea, înseamnă că... adică noi... noi doi... noi...

—Doamnă Carter, îți sugerez să taci naiba din gură! În timp ce spuse cuvintele, Damon se ridică, prinse cel mai apropiat obiect de mobilier, un scaun, și îl trânti atât de tare, încât acesta se rupse.

—Nu înțeleg de ce țipi la mine, îi zise Lisa încruntată. Nu e ca și cum eu mi-am dorit să se întâmple asta! Și încetează să rupi totul în jurul tău. Nu aduni tu resturile.

Damon simți o furie colosală cum îl cuprinde. După ce că era vina ei... numai ea era de vină pentru acțiunile lui, numai setea ei de aventură, numai mintea ei puțină... Damon își mușcă buzele pentru a nu da glas gândurilor care îi treceau acum prin minte. Făptura avea și curajul să îi vorbească acum. Îi spusese să tacă, dar ea continua să îi țină piept, să-i vorbească. Lisa voia o bătaie zdravănă, iar el voia să i-o ofere cu plăcere. Nimic erotic în ea. O bătaie bună, așa cum tatăl lui obișnuia să-i facă mamei. O bătaie pe care nu avea cum să o uite atât de curând. Apoi însă când o privi își dădu seama că nu era tatăl lui, iar Lisa nu era mama; mama ar fi plâns, și-ar fi acceptat soarta, ar fi devenit amanta unui nenorocit. Lisa se lupta cu totul pentru viața ei. Dacă îi dădea acum drumul pentru a scăpa de stresul provocat de existența ei știa că ar fi găsit o soluție, orice pentru a nu-și accepta soarta pe care i-o deciseseră alții.