Norocul Diavolului

CAPITOLUL 28

—Urmează ce cred eu că urmează?, întrebă Wine, strângând pe sub rochie coapsa soției sale.

—Da.Urmează focul, spuse Lisa și îl privi pe Damon, conștientă de privirea furioasă a soțului ei care aproape că în seara aceea de primăvară timpurie pierduse totul.

*

Simți că ceva nu era în regulă din momentul în care, pășind în club, un singur paznic stătea în ușă, iar apoi, deși salonul era plin, ochiul vigilent al lui Nelson nu veghea nicio clipă zona jocurilor. Se încruntă și urcă scările, dar lacheii lipeau din locul lor obișnuit și nicio slujnică nu se învârtea pe holuri. Până și pe etajul prostituatelor nu se zărea țipenie de om. Abia apoi auzi frenezia care venea de la parter, de acolo de unde era bucătăria. Când intră în aceasta fu șocat să vadă cum aproape întreg personalul se strânsese aici, iar Mammie, bucătăreasa, plângea, zbiera și își smulgea părul din cap. Era o imagine care îl enerva, neînțelegând cine îi rănise angajata care se comportase mereu ca o cloșcă.

—Mi-au luat fetița!, zbiera Mammie. Copilul meu... Copilul meu!

Peste vocile ridicate care păreau că doreau să discute în același timp aceeași problemă, Damon interveni cu tonul lui obișnuit, în postura de patron:

—Ce se întâmplă aici?

Toate privirile se întoarse asupra-i, iar Damon fu convins că niciodată nu fusese subiectul unei asemenea uri. Scrutătoare și critice, privirile servitorilor tăiau în carne și lăsau răni peste care Mammie însăși părea că voia să picure sare. Unde era cloșca lui iubitoare acum? Numai Nelson care stătuse gânditor într-o parte interveni, apropiindu-se de el și întinzându-i o bucățică de hâtrie.

—Doamna Carter a fost momită afară și a plecat cu o trăsură despre care credea că era tocmită de tine.

—Nu am... Nu am tocmit nicio trăsură!, zise Damon și se încruntă în fața mesajului generic. Nenorociții!, se adresă unui grup impersonal de răufăcători. Mesajul ăsta putea fi lăsat cu orice ocazie!

—Exact. Au pândit momentul în care ați ieșit din club.

—După ce a părăsit-o, vrei să spui, interveni Mary pe care Damon nici nu o recunoștea acum, cu fața umflată și roșie de plâns.

Rușinea îl năpădi. Deci știau. Și probabil că Lisa crezuse că biletul era de la el din moment ce îi poruncise să plece. Nu voise să o spună, doar nu o alunga. Nu ar fi alungat-o niciodată, indiferent de ce s-ar fi întâmplat între ei. Femeia nu avea unde să se ducă.

—A... a fost o greșeală. Eu... eu o iubesc. Pe Lisa.

—E puțin cam târziu, comentă Mary, ignorând privirea scrutătoare a logodnicului ei. Probabil că ducele a luat-o și...

—Nu, nu el. Privind în ochii lui Nelson, Damon mărturisi. Nu e mort, dar își va dori să fie. Totuși, nu a fost el. Nu ar avea cum. Își trecu mâna prin păr, simțind adrenalina cum îi străpunde venele cu fiecare moment în care realiza ce se întâmplase cu adevărat. Lisa fusese răpită, iar atacatorul nu lăsase niciun indiciu legat de identitatea sa.

—Ar putea fi Bell?, întrebă Nelson. Ați avut o altercație.

—Bell e mai isteț de-atât. În plus, Bell nu știe să... Se încruntă și se uită din nou la scrisul cu înflorituri. Dacă Lisa nu ar fi fost atât de tulburată, probabil că și-ar fi dat seama că acela nu era scrisul lui. Nu. Acela era scrisul unui simandicos crescut cu privilegii și care avusese timp de pierdut cu caligrafia. Cuvintele tatălui Lisei îi reveniră în minte și îl făcură să-și dea seama cât de pasionat era bărbatul când vorbea despre stârpirea neamului și despre desființarea fiicei sale. Nu luase în considerare amenințările, dar acum... Se uită din nou la bilețel și își aminti cum scrisoarea de întâlnire la club de la el avusese exact aceleași înflorituri.