Norocul Diavolului

CAPITOLUL 13

—Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva aveai probleme cu vederea?, o întrebă Maximilian pe mama lui. Poate de aceea nu puteai citi.

—Și Damon a crezut asta, dar nu... Pe tatăl tău îl vedeam suficient de bine de aproape, de departe ca să îmi dau seama ce nenorocit este!

Toate persoanele din cameră izbucniră în hohote de râs.

*

Furios nu îl putea descrie suficient de bine. Când o descoperise cu cei doi tâlhari ai lui Bell, un șef al unei bande de copii din St Giles, când îi observase chipul însângerat, când îi zărise hainele umede, ceva în Damon plesnise, anume răbdarea lui, cumpătarea. Ar fi dorit să îi ucidă pe loc, dar micuța Pomery trebuia să își primească răzbunarea. Și și-o primise. Îi lovise pe amândoi cu o ferocitate pe care el doar o intuise, pentru că Lisa era, se părea, mai mult decât unicul copil încet de minte, lipsit de apărare al unui duce bolnav; Lisa era o leoaică. Putea vedea și singur asta. Coama de păr din jurul capului ei se usca în căldura pe care focul din sobă o crease în cameră, adunându-se în bucle rebele. Era mult păr, într-adevăr, iar un bărbat ca el își putea pierde ore în șir degetele mângâind culoarea neobișnuită a podoabei capilare. În cămașa lui, gambele și genunchii femeii ieșeau la iveală, ferme, cu câte o vânătaie pe ici, pe colo, iar picioarele ei, tăiate, rănite, ședeau leneșe în fața lui, cu ridicătura dleicată a tălpii și un deget mic cârn, chinuit și cocoșat, cu adevărat micuț pe lângă celelalte degete ale sale.

Lisa avea în poală un șervet, cum apucase o felie generoasă din plăcinta cu miel. Plăcinta cu miel avea alt gust atunci când o cumpărai de la tavernele respectate, iar Damon știa asta. Adesea plăcinta cu carne pentru oamenii din mahala era făcută din șoareci sau șobolani, uneori chiar din câini omorâți și tranșați. Dar Damon mâncase și asta în zilele în care simțise că avea să moară dacă nu băga ceva în gură. Damon mâncase orice. Sigur, plăcinta cu miel tăiat în bucățele, cu cartofi, ceapă, usturoi și unt, cu rozmarin și piper din belșug era delicioasă, iar el mâncase, amintindu-și de cina pe care o lăsase să se răcească la club. Comandase bere, halbă după care se și întinse privind-o pe Lisa, prădătoarea feroce, lingând sosul de roșii în care fusese gătit mielul înainte de a fi așezat în plăcintă. Femeia nu era ca alte femei din lumea bună pe care le întâlnise, care terminau pe jumătate un fel de mâncare, care erau mult prea atente la siluetă; Lisa mânca vioaie, savura fiecare bucățică, o înghițea hulpavă. Lisa era o femeie pe gustul unui irlandez, iar Damon era chiar asta, era un irlandez.

—Deci nu ai de gând să spui nimic?, întrebase Lisa după a doua felie terminată, ștergându-și buzele și mâinile cu șervetul și întinzându-se după propria halbă.

—Ai grijă cu aia, îi spuse el. Nu e punciul pe care obișnuiești să îl bei tu.

Lisa trebui să recunoască faptul că nu era; gustul amar al berii mergeau perfect însă cu carnea grasă de miel, iar ea se trezi că îl place. Își linse buzele și oftă. Nu își amintea ultima dată când avusese stomacul atât de plin.

—Deci?, întrebă din nou.

—Știi, sunt angajatorul tău. Ar trebui să mi te adresezi cu respect. Lisa dădu să răspundă, dar Damon nu își dorea să mai audă nimic. Aveam de gând să spun ceva după ce te spălai și mâncai. Nu voiam să mori din cauza hipotermiei sau malnutrită. Damon se ridică din pat și începu să măsoare camera cu pași mari. Ce căutai în mahala?

—Am încurcat drumul. Am întrebat pe cineva încontro să o iau, dar...

—Adresa era scrisă pe clădire, Lisa. Dacă aruncai o privire, ți-ai fi dat seama de asta. Nu aveai cum să încruci drumurile. Acum, poate că sunt eu crud, rău, un diavol, dar nu te-aș fi trimis la o moarte sigură. Ce ai făcut în seara asta a fost o prostie. Vocea lui începu să se ridice, dându-și seama că țipa la ea. Puteai să mori acolo încercând să te bați de una singură cu doi atacatori, bărbați în toată firea. Nici nu-mi pot explica ce am văzut. Încercai cumva să mori?