Inima de urs

Capitolul 15 - Credeam ca...

Mă trezesc buimac și privesc afară . E bezna afară și îmi pot da seama ca este mult pana la venirea globului galben-arzator care îmi va inunda chipul meu obosit. Dau sa închid ochii , însă ceva se întâmplă . Deschiderea mea brusca face ca o umbra sa fuga. II urmăresc pașii și pot spune ca este o umbra foarte micuța , abea de o vezi cu niște piciorușe mici , capul la fel ,corpul puțin lung și o coada stufoasa. Oare ce o fi ? Hm,chiar nu știam ce poate fi... Ia stai puțin ,dacă e vulpea ? Însă nu este ea , este prea mica și fragila. Se oprește și își întoarce capul spre mine. Închid ochii brusc și îi pot auzi pașii. Suna încet,dar se aud. Simt cum chipul creaturii care mă urmarea se întoarce iar eu deschid din nou ochii . Nu am de gând sa mă ridic deoarece sunt șanse ca el sau ea sa se sperie și sa fuga. Mă pierd în gânduri și nu observ când aceasta pleacă. Ce ai făcut ? Cine e ? Ce face ? Întrebările ăstea mă chinuiau de mai mult de zece minute,chiar dacă eram deranjat de sforăieturile mamei ,pana încep sa cad frânt ,din nou , în somnul meu adânc.
Alergam, alergam de cel mai mare dușman al meu. Fugeam de rupeam pământul și îmi pare rău că mi-am băgat capul unde nu trebuie. Sunt un mare prostănac! Mi-am făcut -o cu mâinile mele. Dușmanul era în spatele meu , încercând sa mă prindă . Muream de frica ; picioarele îmi tremurau și simțeam cum o sa cedez iar piciorul meu nu se vindecase, întocmai. Trebuia sa îl ascult pe Oscar , pe mama , pe Kay , pe Willy , însă eu nu . Eu sunt un neastâmpărat. Nici nu știu de ce m-am dus acolo . Nu mai știam nici ce căutăm . Nu mai știam nici cum mă cheamă . Tot ceea ce știam era ca sunt alegat. Însă înainte de asta am avut un război . Primul meu război dacă pot spune așa și chiar am fost bun , de parcă o mai făcusem de câteva ori. Puteam sa îl omor , puteam însă mila și-a pus stăpânire. Uneori,mila asta le da un avantaj dușmanilor tai și uite așa am mai învățat ceva de la viață. În fiecare zi fac asta, însă este diferit. Problema este ca cel din spate meu începe sa pună mâinile pe mine și încep sa fac o curba destul de brusca . Punct ochit ! Acesta cade și eu o iau la goana în partea opusa. Nici nu știam pe unde fug ,era un loc necunoscut . În scurt timp aud un țipat dar nu mă întorc sa văd ce se întâmplă deoarece poate fi o capcana. Fug mai repede și aud din nou pași în urma mea . Cum am presupus , era plasa în care eu era sa cad. Frica pune stăpânire pe mine din ce în ce mai tare, incat mai rău de atât nu se putea. În fata mea nu se mai vede pământ sau iarba și simt cum picioarele mele cad in jos . Dar unde sa mai cada ? Aceasta e întrebarea.
-Bruno ! BRUNO! BRUNOO!
-Am , nom, mon.
-Scularea ! Acum ! O nu , aceasta este mama care are o voce răgușită și autoritara. Cineva s-a trezit cu fata la cearșaf astăzi.
-Da! EU ! Spun țipând . Eram supărat ca nu m-a lăsat sa îmi continui visul . Nu știam unde alergam și ....
-De ce țipai?
-Tipam ?
-Da. M-am panicat .
-Nu am nimic.
-Ce ai visat ?
-Nu îmi aduc aminte. Mint credul.
-Bine, însă când îți vei aduce aminte sa îmi spui și mie.
-Așa voi face...
- Noi mergem în locul pierderii tale ,vi și tu sau te las cu Kay acasă ?
-Hei ! Și eu vreau sa vin . Aud vocea lui Kay somnoroasa , se pare ca și el s-a trezit acum .
-Vreau sa vin ! Spun hotărât iar prietenul meu îmi oferă un zâmbet drept mulțumire. Nu vroiam sa fiu dădăcit. Piciorul ăsta îmi va trece cât de curând. Nu voi suporta.
-Încearcă sa mergi . Îmi spune mama șoptind.
Îmi ridic trupul iar apoi încerc sa pășesc . Spre mirarea mea , reușeam , însă șchiopătam.
-Mamă , am reușit.
-Te voi lua în brațe .
-Poftim ? NU! Exclus ! Spun supărat.
-Nici un comentariu !
-Milla , eu zic sa îl lași și pe el sa meargă . Așa își va da drumul . Willy se apropie de noi iar mama aproba din cap. Ce ușor a fost !
-O da ! Spun entuziasmat. Pășesc ușor și ieșim din încăpere . Mama tot vorbea cu Willy cum ca ne-am întâlni cu Oscar. Avea un zâmbet de milioane. Inca cred ca Willy îl place pe Oscar . Ne oprim și îl văd pe Oscar zâmbitor. Ce are toată lumea astăzi?
-Buna dimineata !
-Bună dimineața ! Spune toți în cor. Ne continuam drumul .Analizez pădurea și arata mai bine ca niciodată. În fiecare zi devine din ce în ce mai fantastica ! Ajungem în locul în care trebuia și tot ce vad sunt copaci dărâmați... Când îi privesc îmi aduc aminte prin ce am trecut și nu îmi place. Mereu am urat furtunile,însă nu mereu este soare în drumul tău. Me retrag la un triunghi de copac și ma pun jos. Mă durea piciorul însă nu vroiam sa o spun,deoarece mama insista sa mă care în spate. După secunde ,observ ca am rămas singur și încep sa mă trezesc la realitate. Încerc sa mă ridic însă mă simt lipit de copac și nu înțelegeam de ce. Mă uit pe ce stăteam si constatam ca eram pe ceva lipicios. Ce poate fi lipicios? Dacă visul meu se întâmplă ? Nu, nu sunt pregătit , nu sunt deloc pregătit pentru asta. Unde sunt restul și de ce m-au lăsat aici ? Nu cred ca mi-ar face asta. Îmi ridic privirea din nou și îl văd pe Kay cum îmi face semn sa mă îndrept spre el .
-Kay ! Nu mă pot ridica !
-Ce ai pățit ?!
-Sunt lipit !
Aleargă grăbit și mă trage . Costat ca nu eram lipit , ci nu depusesem efort ca sa mă ridic.
-M-ai speriat Bruno !
-Dar ,credeam ca... Nu apuc sa termin ce am de zis căci un țipat se aude nu departe de noi pe care îl recunosc
--------------

Acesta a fost capitolul! Revin după teze. =))) și scuzați pentru eventualele greșeli.