Genesis: Lupta Pentru Libertate

ℭ𝔞𝔭𝔦𝔱𝔬𝔩𝔲𝔩 𝔡𝔬𝔲𝔞𝔷𝔢𝔠𝔦 𝔰𝔦 𝔰𝔞𝔰𝔢

Distracție la colț de stradă...

Ayato

- P-păi și tu ce i-ai zis? îl întreb pe Bit, zâmbind larg, mă dor deja obrajii, dar cumva nu mă pot opri.

Privesc către amicul meu care încă procesează întrebarea de parcă l-am întrebat ceva personal. Mijesc ochii către el când doi de Bit fac exact același gesturi și strâmbături din buze. Ori privirea mea este stricată, ori chiar sunt doi. Cred că prima opțiune sună mult mai reală.

- Priveam ca prostul la el, de unde să știu eu ce era aia, el nu mi-a spus nimic. Păi băi Ayato, eu, eu când am văzut prima dată o toaletă în casă, am crezut că e fântână! Serios îți zic! spune privind parcă mândru spre mine râzând.

- Mă și gândeam cât de mult ne-am modernizat frate că acum avem fântâni în case! adaugă surâzând și privind spre spuma ce a mai rămas pe marginile halbei de bere.

Un hohot de râs îmi iasă pe gâtul uscat, ar trebui să mai cer o halbă, cinci nu sunt îndeajuns pentru mine. Nu credeam că există oameni mai proști decât mine în lumea asta, dar se pare că Bit m-a întrecut! Cum să crezi că toaleta e o fântână măi frate?

Râsul meu de porc se oprește când pe ușa barului intră nimeni altcineva decât vrăbiuța de Xander, unul dintre copii nobilei familii Rayas. Cu toate că este fiu de nobil, nu pare deloc să îi pese prea mult de asta. Ce ar căuta unul din teapa lui într-un bar plin de bețivi și cu murdăria până-n gât?

Acesta privește dintr-o parte a barului în cealaltă concentrat, pare că caută pe cineva. Se dezechilibrează brusc de pe picioare, dar se prinde de unul dintre stâlpii de sprijin a încăperii râzând înfundat singur de el. Totul este mult mai clar acum, vrăbiuța este într-o stare foarte aproape de comă alcoolică, dar nu chiar acolo. Undeva între.

Ridic o mână și îi fac semn să vină către noi, așa mai facem și noi rost de bere.

- Xander, vino aici! îl strig și afișez un zâmbet binevoitor pe buze.

Mă observă cu greu, iar până să își dea seama cine l-a strigat îmi dă priviri crucișe. Realizând cine sunt, se urnește din loc clătinându-se pe picioare. Nu am înțeles niciodată cum poate băiatul ăsta să arate bine chiar și când este în cea mai deplorabilă stare posibilă, poate este felul în care vorbește, sau cum se comportă. Într-adevăr, manierele fac o diferență și o impresie mare atunci când le folosești. El a fost învățat lucrurile astea, pe când noi habar nu avem de ele, cine să ne învețe? Dacă nu ai bani nu valorezi nici cât negru sub unghie pentru aristocrații ăștia.

Ajunge în dreptul mesei unde se așază trântindu-se pe scaunul din lemn care scârțâie dureros sub greutatea sa. Privesc la el nedumerit, sprâncenele mi se unesc într-o figură supărată.

- Mă ce ți-a făcut scaunul ăla de te-ai trântit ca porcul pe el? îl întreb apoi un sughiț îmi scapă printre buze.

Își ridică privirea spre mine la fel de nedumerit cum am fost eu de ceea ce a făcut. Nu pare deloc să fi înțeles ce l-am întrebat.

- P-poftim? bolborosește privind spre halbele goale de pe masa noastră.

Doar una a mai rămas cu bere în ea, îi fac semn cu mâna către halbă, acesta se servește numaidecât. Bea cu nesaț din ea vărsând pe hainele lui scumpe. Ce caută un nobil ca el beat ca boul? Și unde sunt gagicile pe care le au cei cu bani de obicei pe lângă ei?

- Nimic băi, că tu și așa ești surd! arunc spre el supărat.

Nu mă bagă în seamă și își continuă holbatul la chelnerița ce merge dintr-o parte în alta agitată. Astăzi este singură pe tură, ceea ce o încarcă pe ea cu toate comenzile. În seara asta barul nu este deloc gol, din contră, unii stau și în picioare doar ca să poată savura o halbă de bere.